PUNCTE...Referinţe Geometrice sau Suma Realităţilor Alternative

Aş vrea să îmi pot regăsi forma delimitată odinioară dintr-un punct. Astăzi este supra-realist crescută într-o formă primară care nu îşi înţelege marginile. Doar creşte fără nicio determinare şi îmi încearcă gustul gândurilor. Mă încearcă tot mai mult înţelegerea pentru realitatea decupată din noţiunea pre-stabilită de realitate alternativă. Realitatea alternativă să fie o constantă tangentă în realitatea propriu-zisă dar amandouă să plece de pe principii de egalitate. Raţiunea îţi poate oferi o realitate prin prisma cognitivului, care se reflectă imagistic la nivel central sub forma bine stabilită a gândurilor. Acestea îşi perfectează traseul lor ca şi forme perfect alternative de percepţie a unui sistem de realitate. Apoi găsim într-o altă formulă realitatea-fictivă derivată tot din întreg cognitiv, dar un proces camunflat în gânduri specifice de non-forme, deoarece nu se regăseşte nicăieri decât în preajma individului care le impune ca aparţinând palpabilului. Adică, un univers alternativ creat adânc în subconştient care treptat pierde contactul cu tangibilul devenind o constantă de sine stătătoare, ce simulează doar realitatea general valabilă, fără a avea deloc exigenţele realităţii propriu-zise. Hai să o definim drept o pre-realitate celei existenţiale, concepută ca un teren de antrenament pentru asediul realităţii autentice. Imaginaţia este corespondentul perfect în acest caz. Fiind o creanţă a cognitivului, perfectează o realitate fictivă, pregătitoare înainte de a efectua trecerea firească spre realitatea autentică.

                        Punctul de pildă reprezintă din prisma mea de înţelegere, prima viziune ce-i drept primară a realităţii autentice. Pentru că fiecare aspect al realităţii generale ce ne precede simţurile a avut un punct de plecare. Însă există şi momente când credem doar în nimic. Şi atunci survine teama de ceea ce nu reprezentăm noi ca fiinţe în acele momente. Vid, neant, haos dezordonat în non-sens spre un minus infinit ce nu se sprijină în niciun imaginativ. Fiind imposibil de perceput nici măcar la nivel ideatic nimicul nu este altceva decât un ocean de puncte crescute unul din celălălalt în aşa fel încât să acopere accepţiunea că totul este în fapt un ne-întreg generat tocmai din accepţiunea că punctul este o stare finită. Însă este un concept greşit să pleci de la ideea ca punctul este o noţiune definitivă. Dacă ar fi astfel, nicio realitate nu ar mai avea plecare de nicăieri. Acesta s-ar anula din start ca formă de naştere a tuturor lucrurilor care ne înconjoară. Deci punctul este un fact definitoriu din care i-a naştere prima formă a oricarei realităţi. Este noţiunea care rezidă la formarea oricărei forme de manifestare universale cât şi pur receptate din areal uman. Din tot acest paradox se naşte o altă întrebare şi anume care este forma punctului? Din punct de vedere geometric, cum este conformat punctul? Putem spune  simplu că punctul este primul cerc primordial. Şi din el se revărsă întreaga realitate a primului început congestionat atât de integru în punct ca şi plecare timidă spre un posibil întreg sau o posibilă formă. Noi oamenii plecăm întotdeauna de la premiza că un început de întreg trebuie să fie neapărat rotund, deoarece este un considerent adânc înrădăcinat în raţiunea noastră mereu sugestionată să ne erijeze în a alege considerentul de perfecţiune ca mod de receptare a propriei noastre imperfecţiuni. Drept urmare punctul este receptat asemeni unui cerc în expansiune spaţio-temporală, deoarece pe lângă considerentul că cercul adăposteşte perfecţiunea prin absenţa unghiurilor de orice fel mai oferă şi un grad de confort emoţional...deoarece parvine senzorialului uman, senzaţia de protecţie. Asta în primă fază iniţială de cognitivitate. Treptat însă cu cât abilitatea de raţionare este cultivată survine prima stare de anxietate în cadrul primului cerc care fusese până atunci considerat un protector desăvârşit. În momentul acesta de exprimare tot mai accentuată a inteligenţei cognitive umane, cercul primordial îşi măreşte volumul într-o măsură în care poate să confere o spaţialitate tridimensională. Cercul nostru strâmt devine astfel un cerc mai mare. Practic ne oferim singuri raţiunea unei realităţi delimitată de jur împrejur de orizontul pe care îl putem percepe vizual. În contextul acestui nou areal de mişcare apărut, raţiunea începe să se delimiteze în raport cu noua senzaţie de vastitate care i se precede înaintea ochilor. Se conformează treptat o realitate alternativă derivată din prima realitate constrânsă de cercul primordial. Cum prima realitate era centrată direct din senzorial spre un imagistic deloc material, această a doua realitate alternativă se dovedeşte a fi una primar-palpabilă. Omul începe să distingă universul înconjurător din prisma obiectelor care îl alcătuiesc, ca fapt definitoriu. Adică devine într-o primă fază, o realitate umană incipientă.

                        Este o etapă în care fiinţa umană, începe să se decopere pe sine însăşi ca parte direct proporţională cu realitatea alternativă pe care singură şi-a oferit-o. Realitatea călduroasă a cercului primordial oferit în pântec, este foarte repede spulberată de perceperea luminii soarelui de pildă, care deşi nu poate fi atinsă tactil este percepută drept o nouă realitate, comparativ cu întunericul călduţ de dinainte. Imediat cu percepţia luminii ca nou factor existenţial, îşi face apariţia tangibilul prin o nouă colosală descoperire şi anume, existenţa mâinilor care sunt cercetate cu o intensitate nebănuită din prisma unui nou născut.(logic aceste două descoperiri acţionează ca factori stimulativi ai tânărului sistem nervos al pruncului favorizând apariţia memoriei)

                        Şi în timp relativ scurt punctul de început, devenit cerc primordial iar mai apoi cerc având ca limită orizontul tridimensional receptat de ochiul uman îşi caută exprimarea într-un cerc mai vast decât precedentul, deoarece capacitatea de cogniţie se desăvârşeşte tot mai insistent. De ce se naşte un cerc din alt cerc? Deoarece modalitatea de acumulare a cunoştiinţelor referitoare la tot ceea ce ne înconjoară se desfăşoară concentric. Când limitele cunoştiinţelor dintr-un cerc au fost atinse, acesta îşi dublează volumul, pentru a permite raţionalului care îl coordonează să atingă noi parametrii de înţelegere a acestui sistem unic de realitate alternativă. Şi totuşi din cerc în alt cerc nu putem vorbi despre libertatea totală de mişcare, oricât de vast ar fi acest cerc. Pentru că fiind receptat drept un rotund, acesta la rândul său este un sistem spaţio-temporal închis. Adică este un element limitativ. Constrânge o entitate inteligentă să îşi reducă activitatea la marginile rotundului. Dar constrângerea nu este una impusă ci forţată de modul în care fiinţa umană îşi gestionează dezvoltarea propriei sale raţiuni. Realitatea autentică presupune un factor mult mai important decât cele enumerate aici, deoarece individul, realizează o trecere de la conştientizarea existenţei cercurilor sale, ca şi prezenţă constrictoare a nevoii sale de libertate la o existenţă atât spaţială cât şi atemporală, asta din prisma neapartenenţei lui ca existenţă la o existent dat, iar pe de altă parte la o existenţă calibrată temporal, care se echilibrează la condiţiile mediului în care desfăşoară activitatea cognitivă. Condiţiile pentru ca o asemenea ruptură să se producă ţin în cea mai mare măsură de modul în care individul îşi gestionează alegerile. Factorul hotărâtor care face diferenţă se află incastrat în abilitatea de a alege dacă fiinţează ca parte definitorie a cercurilor sau alege să spargă sensul lor restrictiv. Libertatea de a alege pentru sine, sau liberul arbitru. Aşadar dintr-o primă captare a înţelegerii sensului de punct am ajuns la o teoretizare a cercului ca factor de plecare dintr-un punct. Deci punctul are o conformaţie geometrică de cerc şi din cadrul său individul îşi poate crea o realitate alternativă, care poate conduce spre una restricţionată sau opusul său adică una general valabilă cotidiană.

                        Dar dacă punctul ca mijloc de plecare al unui întreg nu are deloc o compoziţie geometrică?! Pentru că tot ceea ce am discutat mai sus este nuanţat din prismă eminamente umană şi cunoaştem din teoria lui Einstein că totul este sub apanajul unui relativ absolut. Deci inclusiv punctul. Să presupunem însă, din considerente pur ideale, că punctul deşi centru de referinţă al formării unui întreg, având ca limită de extindere universul cu raportarea lui la infinit, nu are delimitarea concentricului. Adică din alt punct de vedere modalitatea lui de extindere din principii logice nu urmează calea enunţată în rândurile de mai sus. Să presupunem   punctul un univers alternativ concentrat la dimensiunea unui grăunte de nisip. Un întreg care posedă o dimensiune elastică calibrată să existe în vârful unui ac de gămălie cu toate sub-ansamblurile pe care le posedă un micro-univers. Micro-univers deoarece şi acesta există tot pe principiul multiplicării realităţilor alternative din aproape în aproape. Creşte din raţiunea legilor universale, evoluând treptat din miliarde de realităţi fixe spre o singură realitate mobilă existentă. Interlegătura care se dezvoltă din prisme imobile conduce asemeni unui mobilis in mobile spre un context imagistic, ideatic, vast prin măreţia care îl situează în contextul său prestabilit. Punctele sunt poate realităţile noastre ale fiecăruia care sunt dilatate spre a ne potoli setea de întreg care ne caracterizează existenţialitatea în multiplul de forme pe care raţional ni-l alegem să ne reprezinte finit într-un infinit de universuri aproapiate nouă însăşi.

                        Orice realitate pleacă dintr-un punct fix pentru a ajunge după o sisifică transformare evolutivă într-un alt punct. Şi de acolo ciclul continuă infinit. Eu, sunt primul punct dornic să se înţeleagă prin prisma ta, punct deja ajuns la prima destinaţie. Şi nu orice drumeţie prin viaţă se sfârşeşte într-un punct....doar o i-a de la capăt.