joi, 28 iulie 2011

Fluturi sub cearcăne


- Ţi-am spus oare, că te iubesc în unghi de înţelegere pentru fiecare pasăre care curge în zbor necunoscut pe deasupra noastră? Te respir chiar dacă eşti la depărtarea orizontului pe care, cu gest de mare delicateţe, îl mai ating înainte de geamătul dimineţii?
Cea care îşi pierduse minţile gândea cu voce tare, vorbind cu o persoană imaginară.
- Mă gândesc oare pe când se cern fluturii?
- Nu cred să fie anotimpul lor acum, draga mea.
- Nu are nicio legătură frigul cu zborul fluturilor. De ce trebuie să dai sentinţa asupra unui dialog al meu cu aripile lor? De ce nu cauţi şi tu sâmburele devenirii în loc să îmi tot pui piedici să îi văd cum simt ei plutirea?!
- Nu îţi pun piedici, cred că singură faci asta, pentru că îţi este  la îndemână să găseşti vinovaţi,  decât să te regăseşti pe tine.
- Vai, vai ce clevetitor eşti, cu rost de cutumă, mă vezi pe mine o debutantă între fluturi şi ţii cu tot dinadinsul să mă ataci, uimitor o faci ca o fiară orgolioasă, care sfâşie literalmente. Şi pentru ce mă rog?! Doar pentru a demonstra o erudiţie înţepenită în proiectul propriului tău Ego? Pateticule! Mă dezguşti! Nu îţi înţeleg absolut deloc această rapacitate fără obiect, dar extrem de concentrată cu care ataci plăpândul meu.
- Halucinezi. Şi nici măcar nu eşti conştientă că faci asta.
- Spui tu...în lipsă de altceva. Eşti atât de încrâncenat şi obsesiv încât nu mai observi deloc fondul.
- Fondul? Care ar fi, mă rog? Peisajul alb de afară?  Se prea poate. Da, este contrastant cu balanţa ta de aripi!
- Starea ta, de permanentă constantă dominantă ce se doreşte creanţa unui filon dens de simţire pentru nevoia mea de fluturi. Ce mă oboseşti cu prostiile tale. Parcă ai vorbi tot timpul din cărţi, spuse privind fără ţintă pe fereastră spre albul orbitor.
- Eu nu am cum să vorbesc din cărţi, nici măcăr nu scot vreun cuvinţel, doar tu faci asta de ceva vreme.
- Ha,  ha,  ha ce glumeţ eşti, hai că eşti în definitiv relativ amuzant...
Respiră adânc lăsându-se pe spate cu mâinile sub ceafă.
- Mă  întreb: oare tot timpul ai fost aşa de plictisitor?
Priveşte din nou spre fereastră zîmbind. Stă gânditoare câteva clipe, înainte de a relua firul discuţiei.
- Ştii, îmi place să cred despre mine că sunt foarte bogată în armonii punctuale, aproape cuantică în raţiune.
- Doamne, te auzi ce spui?! C-U-A-N-T-I-C-Ă ?  În ce? Draga mea, nu faci faţă bine tratamentului, am eu sentimentul.
Se aşeză tăcere. Ea priveşte în gol cu o vizibilă iritare pe trăsăturile angelice.
- Eşti atât de dizarmonic cu aceste învelişuri de suprafaţă, de plin de forme ce mi-au obişnuit auzul, cu o gamă tot mai repetitivă, aproape telurică în forma ei ideală de manifestare, încât încep să te percep ca pe un limbaj pur matematic. Da, eşti o formulă, nimic mai mult.
- Eu? Eu nu reprezint nimic matematic, draga mea. Sunt partea ta de raţiune neînsemnată, de ruptura în care te adânceşti tu pe zi ce trece, tot mai jos. Sunt distonanta timbrală care încearcă să se reinventeze dincolo de goana după fluturi, dincolo de redundanta formei tale de prea canonică. Eu îmi dizolv fondul tocmai în ideea de a păstra intact conţinutul dobândit în atâţia zeci de ani de rutină.
- Hei hei hei!!! Te auzi ce enormităţi spui? Goana mea după marşul fluturilor te-a adus aici, iar tu nu te lepezi de marotele tale sub nicio formă. Eşti foarte înşelător pentru ochiul meu, înşelător ca o iluzie foarte bine conturată în realitate, atât de bine încât chiar ajungi să crezi că este absolut reală. Dar tu nu ai cum să fi real, pentru că doar fluturii au abilitatea să înflorească de fiecare dată. Tu nu exişti.
Se ridică nervoasă. Străbate în lung şi în lat încăperea gesticulând în aer cu iritare vădită. Continuă:
- Nu eşti cu nimic mai mult decât un clişeu. Mă provoci să fiu rea cu tine, deşi eu nu am fost niciodată astfel. Tu şi certitudinile tale mă obosiţi. Imaginea sinelui ce te precede este mult prea zgomotoasă pentru urechile mele, atât de stridentă încât nici zbaterea de aripi nu se mai aude. Nu se mai aude nimic altceva decât imaginea ta care îmi răneşte timpanele. Tu şi realitatea convenţiilor tale. Mă sufoci!
Zbiera privind fix un punct imaginar de pe peretele alb din faţă.
- Eu nu reprezint nicio convenţie. Sunt doar tu, în oglindă şi...
- Taciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Nu aud fluturii.
- Iarnă...fluturii mor iarna!
- Nu, nu, nu!
- Iarna nu trăieşte nimic. Poate amintirea zborului perfect, racordat la realitatea eterogenă claustrofob de sufocantă a crisalidei primordiale, în raport cu natura lor originară. Nimic nu supravieţuieşte pe frigul acesta. Absolut nimic.
- Tu nu ştii nimic. Doar vorbeşti să te afli în treabă. Pe tine te înăbuşă propriile tale constante. Sunt factorul care te dezumanizează.
- Să mă dezumanizeze pe mine? Ha, ha, ha, ce distractivă eşti tu uneori. Nu uita un aspect foarte important, dragă. Noi oamenii suntem asemeni fluturilor. Ei ne arată gustul libertăţii şi al efemerităţii, pentru că în definitiv, noi, oamenii, suntem liberi doar pentru o clipă, atunci când murim.
- Doar drumul tău este sinuos şi greu,  dragule. Drumul tău spre stele închipuite, printre poveşti şi circumstanţe neelucidate, tu  eşti deschizătorul de uşi spre o încercare de armonie şi de echilibru precar. Eu vreau să privesc în ochi fluturi.
- Fluturii tăi nu gustă deloc realitatea, de vreme ce efortul lor de aripi este surd ecou doar în mintea ta.
- Eşti atât de bun să dai sfaturi, iar eu tac ca o proastă. Poate ar trebui să îţi răspund cu ton maliţios nevoilor mele de crisalide.
- Tu nu observi că întreaga frumuseţe constă tocmai în raţiunea căutării, nu a găsirii aspectului pe care îl urmăreşti cu atâta înverşunare. Pentru că, absolut întodeauna, un drum sfârşit naşte nevoia altui drum, din primul şi tot aşa la nesfârşit.
- Poate mi-aş dori din mine să se nască infinitul (spuse ea cu glas de şoaptă), dar singura constantă care mă îngrozeşte este să-i aflu capătul.
- Să-i afli capătul?
- Da, să găsesc locul unde se sfârşeşte infinitul.
- Nu cred să ai dreptate în căutările tale, pentru că unica constantă adevărată este aceea de a nu şti unde se află capătul. Este singurul adevăr din toate dorinţele ce te încearcă.
- Bine dar acceptând această constantă nu înseamnă ca îmi dau acceptul pentru delimitarea mea?
- Adevărul stă în explicaţia că in fiecare primăvară fluturii apar, şi nu explicaţia în sine de ce apar aceştia. Da suntem delimitaţi, însă avem şansa prin divinitate, să ne depăşim limitele încercând.
- Probabil şi crisalidele cred la rândul lor în raţiunea delimitării lor ca factor de sine stătător, deşi pe premize de dumnezeire orice tipar poate fi încălcat, depăşit chiar...poate fluturii se pot naşte şi iarna.
- Marea favoare primită de la divinitate este abilitatea de a ne lăsa să ne depăşim limitele şi dacă noi oamenii reuşim, fluturii de ce nu ar face asta?!
- Mda....
- Să înţeleg logicitatea fiecărei zile care se precede, fără să îi caut natura felului în care se scurge. Să cred că sunt nemuritoare când sunt atât de plină de carne. Să înţeleg ceea ce nu pot înţelege. Să caut doar din nevoia de a face asta....hmmmm.... culmea este că niciun creator nu poate fi despărţit de rădăcinile sale, deşi scurte perioade de timp se desparte de ele, într-o înţelegere tacită cu propria lui sine, dar la sfârşit de existenţial tot între ele îşi doreşte odihna. Ce paradox mai este şi omul!
 - Draga mea, nu cred că am să pot accepta niciodată pe lângă mine şi alte rădăcini!
 - Dar cine ţi-a cerut ţie să accepţi asta? Eu nu îmi amintesc să fi făcut aşa ceva...Nici nu pun mare preţ pe nevoia ta de înţelegere. Fiecare are dreptul de a decide pentru el raţiunea, după care îşi orânduieşte existenţa. Poate că ne-am obişnuit să ne agăţăm de vieţile celorlalţi transformându-le în ale noastre.
              Spitalul era aşezat într-o creastă de deal.

eu cel dintâi

am uitat să te respir cu ajutorul minţii

pentru a nu tulbura liniştea caldarâmului
eu cel dintâi
gust inimii tale pulsul şoaptei

fiecare prăbuşire caută

din doi-ul necuvenit îngerilor
lumină de unică folosinţă
tăvălită în coapsele-ţi albe

de aş plânge umărului gândul de tine
ai vrea să ne iubim în spatele felinarelor
într-o stradă fără nume?

poate aşa vei sângera
sărutul la marginea pieptului meu
şi strada va purta numele Doi


luni, 2 mai 2011

VALENŢE

Universalitatea descoperită dintr-o realitate alternativă a presupus că cercul iniţial de înţelegere, a dobândit abilităţi cognitive,fapt care a permis o enunţare justă a celei mai consacrate forme de existenţă. Devenită o piesă dintr-un complicat puzzle,deşi laicizată din diletanţi, ea posedă un sacral, dincolo de identitatea ei de altfel prestabilită. Considerent plecat din divinitate, ale cărei conotataţii sunt un areal vast aproape nelimitat de posibilităţi. Rădăcinile sale reprezintă întreagă suma a realităţilor care toate se află încriptate adânc pentru a nu exista riscul unei decriptări în grabă. A te grăbi să încerci dezlegarea unui mister evolutiv cu forţa brută poate conduce la un blocaj evoluţionist iremediabil. Spun evoluţionist deoarece această existenţă cu valenţe divine şi rădăcini crescute independent din univers general valabil de înţelegere sau non înţelegere, reprezintă o constantă din care se preced cu atenţie restul celorlalte. Dintr-un alt punct de vedere existenţa, întrupează întrega memorie a unui tot, deoarece prin natura creaţiei care o defineşte, aceasta reprezintă un întreg. Ea este cu certitudine un cerc perfect, un univers din care i-au naştere planete.
                        Este conceptul niciodată enunţat corect de dorinţă. Dorinţa este un considerent eminamente uman, pentru că ea respiră inimi,hrănind oameni prin emancipata ei existenţa decriptată din nuanţe. Mă întreb ce culoare are esenţa unei dorinte? Oamenii percep dorinţa din perspectiva propriului suflet deşi de cele mai multe ori, percepţia le este îngălată de prea multă inconsistenţă înmagazinată inutil. Balast. Şi culmea este că fără să realizeze, ei, îşi colorează entităţile spirituale, pentru ca aproape totul este cules dintr-un şevalet de dimensiuni astrale. Doar balastul inutil preluat într-un întreg de viaţă, poate conduce la aspecte inodore sau incolore ale propriului suflet. Este interesant cum divinitatea nu se poate deloc despărţi de rădăcinile sale. Rădăcinile sale inventate. Inventate să fiinţeze într-un rotund de înţelegere pentru non înţelegerea celorlalţi, care de la însăşi apariţia ei au încercat să o stoarcă de toate înţelesurile sale, ajungând mereu în acelaşi punct, din care de altfel nu au reuşit să iasă niciodată. Scurte perioade, creatorul rădăcinilor se desparte de ele, pentru scurte perioade de timp de altfel, deşi la sfârşit de existenţial tot aproape de ele doreşte odihna. Este un fel de căutare continuuă e acestui caracter evolutiv, care până la urmă nu este deloc ascuns. Este la vedere. Trebuie doar sa deschizi ochii şi să vezi.
                        Culoarea care rostuieşte nevoia întregului de a se completa în realitatea existenţei sale, de dorinţă atent însămânţată în palpabilul fiecăruia dintre noi, nevoia ei indescriptibilă de a respira prin ochii echilibrului său, o consacră drept elementul evoluţionist al rasei umane. Un întreg univers din care se nasc universuri, întruchipat într-o denumire simplă: Femeie.....

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Parfum de alb

Când parfumul gândului tău creştea însingurit din palme,
Eu îţi vântuream cuvintele respirând
Şi îţi sufocam lumina
Pierdută pe un umeraş...

Dulceaţa sânului tău îmi urlă-n alb iubirea,
De trupuri,
Pe când creştetul fotoliului încolţise în coapsă,
Temniţa sărutului.

Curg din tine prea-dulce lumină,
Răstignind cuvinte de neînţeles,
Din îngerescul tău,
Cuvânt.

AELIUS


Inclusiv cerul zăcea zgribulit sub taina propriilor rumori nocturne. Zăcea într-un amalgam de nuanţe de simţuri tăcute, de linişte muribundă, într-o noapte pustie. Drumul abia se svântase dupa răpăiala de peste zi. Era toamnă, dar o toamnă din acelea când apa nu se mai opreşte din a cădea peste tot restul  şi fiecare trăsătura numai devine distinctiva într-un ocean de cenuşiu.
            Din depărtari, un vânt  smuls din fragedă furtună, răzbătea umil tulburând simţurile. Un geamăt de lumina neştiut cutreieră preţ de o clipă, nestingherit orizontul înghiţit în crepusculul amurgului. Animalul prinse a fornai uşor ciulindu-şi neliniştit urechile.
n      Da bătrâne, da, sunt vremuri de framântare în campiile de nord, rosti aproape surd
bărbatul, mângâind usor între urechi armăsarul neliniştit. Sunt vremuri grele pe acele ceruri negre şi ţipetele nopţii ne îndrumă-n adăpost de seară…Se ridică în şa şi atent scrută depărtările ce se adânceau din ce în ce mai mult în negreala indescriptibilă a nopţii. Noaptea aici este vie.
Animalul hrănindu-se parcă cu temerile stăpânului său devenea din ce în ce mai agitat şi proţăpit în mijlocul drumului împietrii într-o încordare nefirească refuzând să mai înainteze spre straniile umbre alungite dintre arborii seculari ce descriau pădurea adâncă din faţa lor. Străinul descălecă, prinse frâiele animalului neliniştit ce fornăia sacadat şi cu gest de liniştire prinse a-l mângăia între urechi. Apoi cu gesturi domoale, îl urni din mijlocul drumului până lângă un pâlc de copaci unde îl priponii. Căută un loc cât mai ferit de umezeala ce îi asediase tot corpul, cuibărindu-se în pelerina lui de piele neagră. Hotărâ să nu aprindă un foc în tărâmuri necunoscute. Nu e bine să atragi musafiri nedoriţi. Îşi îndesă mai bine coiful greu şi închise ochii şoimăreşte.
            ,, Mergea peste nori iar paşii săi nu răzbăteau aburul lăptos ce îi înveleau cizmele înalte. Adierea subţire a unui vânticel cald îi atingea obrazul . Fiori reci se petreceau rând pe rând pe şira spinării,deşi nu îi putea situa în arealul temerilor. Iar lumina aia, lumina aia transparentă care îl învelea din toate părţile cu o delicateţe fără seamăn, simţea o linişte fără asemanare. Pe toţi zeii!!! Exclamă realizând situaţia…doar nu am…şi prinse a-şi atinge aproape dureros antebraţele…hmmm, simt durere, bine, bine, sunt încă aici, deşi inima bătea să-i spargă pieptul acoperit de armura grea de fier.
n      Nu te teme Aelius, zămislit din Niflheim, tărumurile de gheaţă ale prea-măritului Surtur. Suflul vieţii tale ne este preţios nouă pentru a te trimite spre Hyrrokkin,biet suflet zgribulit,rostii o voce gravă,adâncă, mai adâncă decât întreg universul….
n      Cine…
n      Nu sunt importante întrebările ale căror raspunsuri le respiri deja, ci răspunsul la întrebarea ce te-a măcinat întreaga ta existenţă.
n      ….
n      Nu te ating săgeţile, cum nu te udă ploile de toamnă, cutreieri pământul de răsărit fără a gusta deloc căruntul bătrâneţii şi nicio fiinţă umană nu îţi poate curma suflul vieţii…sutele de primăveri ţi-au mângăiat pleoapele fără aţi spune însă cine ar trebui tu să fi….
n      Nu ştiu cine trebuie să fiu…ştiu doar că trebuie să ajung în miază noapte…mă strigă întunecimea cerurilor…
n      Aelius, întunericul îţi este tovarăş de drum…mereu ţi-a fost…Baldur îţi va deschide calea inimii…
n      Aelius, deschide ochii să-ţi înţelegi rădăcinile…continuă imperturbabil vocea, deschide ochii Aelius….
Deschise ochii speriat. Mâna dreapta strângea cu putere mânerul învelit în piele al spadei. De fiecare dată când închidea ochii visa acelaşi lucru, de fiecare dată, încontinuu de parcă toate visele din lumea asta se contopiseră într-unul singur. Unul singur, repetitiv, obsesiv, chinuitor, de fiecare dată de neînţeles. Se ridică în picioare,încercând să se dezmorţească. Apoi, prinse a adulmeca aerul fixând întunecimea codrului ce se aşternea tăcut înaintea lui. Codrul lui Hel temuta fiica a lui Loki zeiţa damnaţilor. Cuprinsul său nu îl puteai percepe cu ochiul liber,potecile sale fiind ascunse în întunericul fără întoarcere ce îi străjuia secretele. Niciun om cu o fărâmă de raţiune nu l-ar fi traversat,dar oamenii nu iubeau întunericul, nu îi înţelegeau chemările, atingerile reci. Aproape simţi gustul beznei, mângâindu-ţi bătăile infernale ale inimii ce stă să-ţi spargă pieptul. Dezlegă armăsarul şi cu mişări incete dar ferme îl încălecă. Noaptea era chiar la mijlocul său,dar nu era timp de pierdut în gânduri negre. Chemarea aceea mută a orbitorului întuneric era tot mai intensă. Dacă ar fi ocolit codrul pe la trecătoarea dracului ar fi pierdut peste zece ceasuri, printre cursuri de apă, iar mirosul de om îl detesta.
n      Haide Kira, spuse el mângâind cu dragoste animalul, să purcedem la cale. Cale lungă este aşternută în faţa paşilor noştrii. Puternicul armăsar porni uşor într-un trap uşor, iar câteva clipe mai târziu cal şi călăreţ se făcură nevăzuţi în întunericul pădurii.
………………………………………………………………………………………………
           

            Pădurea îi înconjura cu întunericul său devastator şi liniştea aceea asurzitoare îi obliga toate simţurile să stea la pândă. Codrul avea renumele lui malefic,pentru că nimeni nu îl putea trece fără acordul duhurilor pădurii, silfii. Sunt un tot al întregului, slujitori devotaţi ai prea-puternicei zeiţe a lumii de dincolo. Hel, fiica vicleanului Loki, cel mai înfricoşător dintre zei. Silfii, erau spiritele vii ale arborilor, plutind printre ramurile lor fără glas. Te atrăgeau cântându-ţi, iar cântecele lor îţi devorau raţiunea alunecând pe pantele întunericului care te devora fără nicio deosebire. Nimeni nu avea dreptul să calce gradina zeului fără să plătească preţul suprem. Kira începuse să de-a semne de nelinişte, semn că duhurile ştiau că cineva le trecuse hotarul. Aelius îşi strânse mai tare chingile coifului său ascuţit, lăsându-şi palma dreaptă să alunece uşor spre spada lungă de la brâu. Nu putea oprii Silfii cu spada lui,însă se simţea mai în siguranţă simţind-o atât de aproape. Copacii prinseră a foşnii, deşi niciun vânt nu tulbura bezna aceea înfiorătoare. Kira devenea tot mai neliniştit, fornăind, mergea aproape poticnindu-se. Aelius simţii teama animalului, descălecă îi prinse frăiele în mână şi porni pe lângă el afundându-se tot mai mult în bezna vie ce-i înconjura din toate părţile. La un moment dat Kira se opri brusc, având o privire îngrozită, refuză să mai facă un pas. Ceva se apropia cu repeziciune. Aelius, lăsă frăiele animalului, smulse scutul în formă de semilună ce atârna de şa, îşi lăsă apărătoarea feţei, trase spada lungă din teacă şi aştepta în poziţie de luptă.
                        Zgomotul devenea tot mai insistent, ca şi cum ceva se târa printre ramurile copacilor, de peste tot şi de nicăieri. Se apropia cu repeziciune. Un zgomot scurt, ceva tăia aerul cu o viteză infernală. Aelius, ridică scutul de lemn ţintuit de bucăţi de fier,cu o viteză uimitoare. O săgeată se înfipse în el. Prelungă, frumos lucrată,silfă. Încă odată ceva biciui aerul,dar o strafulgerare de lamă sfâşie în două o altă săgeata venită de nicăieri.
n      Hmmm...niciun om nu poate birui agerimea unui silf, dar iată omul acesta facut asta...neobişnuit, chiar neobişnuit,se auzi o voce aproape ca un sursur muzical...
n      Silfi, protectori ai codrului lui Hel fiică prea iubită a lui Loki,stăpânul lumii de dincolo,glasurile voastre nu îmi tulbură raţiunea şi nici săgeţile cu vârf cioplit în fierăriile din Helheim tărâmul de foc, spuse Aelius cu o voce de tunet!!! Întorceţi-vă în ramurile ce v-au zămislit altfel veţi pierii cu toţii!
n      Să pierim noi omule? Suntem duhurile din Svartalheim,, suntem pământ şi materie deopotrivă, gardieni ai grădinii prea-iubitei Hel. Cu temerile ce vă îngrozesc sufletele ne hranim,cu sacriciul celui adus ofrandă lui Hel ne înfruptăm. Trupurile noastre nu cunosc osânda cărnii....
n      Şi totuşi săgeţile voastre ce au gustat în vărfurile slefuite focurile damnate ale lumii de dincolo s-au oprit frânte în tăişul spadei mele rostii cu duritate Aelius. Glasurile voastre nu îmi tulbură auzul şi inima nu-mi cade pradă deznădejdii.
n      Mmmm... haina ta umană ascunde multe nelinişti tinere Aelius...spuse o voce gravă de data asta...greoaie şi totuşi neobişnuit de blândă...ascunde întrebări fără răspunsuri, gânduri ce nu îţi aparţin îţi tulbură mintea...numele este Kaukis şi sunt paznicul celor 9 taine, crescute din inimi de oameni şi zei deopotrivă, Lord Protector al marelui Rubezahl, stăpânul lumii subterane.Din întuneric îşi făcu prezenţa o siluetă masivă,neobişnuit de înaltă, învelită în straie monahale deşi Aelius percepu prezenţa unei armuri,capul îi era acoperit de o glugă puţin ţuguiată,doar barba neagră precum străfundurile pământului şi ochii care aruncau parcă străfulgerări de lumină,puneau în evidenţă prezenţa unui bărbat de o forţă neobişnuită. Aelius se trase câţiva paşi în spate. Fiinţa din faţa lui părea a fi gigantică.Nu te teme Aelius, zămislit din Niflheim nu am fost trimis să îţi smulg taina pentru a o întoarce în Regatul Pământului. Se întoarse brusc ridicând amandouă mâinile, pământul prinse a tremura şi un huruit tot mai adânc se apropia venind parcă din toate părţile. Silfii, începură să se tânguiască cu glasul lor plin de miere,dispărând cu desăvârşire. Aşa da...parcă e mai bine fără atâţia ochi Aelius.
n      Ai spus că te numeşti Kaukis, Lord Protector al marelui zeu al lumii subterane, al lui Rubezahl...dar gnomii sunt atât de....
n      Mititei în dimensiuni...da ştiu Aelius....dar eu nu sunt vlăstar al gnomilor, aceşti bătrânei sfert din oameni, restul din frăţia pământului cerniţi. Ei se mişcă cu uşurinţă prin pământ la fel cum oamenii merg cu uşurinţa deasupra lui. Pe drept cuvânt lumina soarelui îi tranformă în piatră. Ei cresc comorile pământului şi le păzesc de lăcomia oamenilor. Eu nu sunt gnom, ci un uriaş,mişeleşte capturat prin vrajă şi înlănţuit în adâncurile de foc din Helheim. Zece mii de cicluri, am cutremurat pământul crescut în iadurile Infernului,am atacat sufletele celor vii, am uneltit ca oamenii să se ucidă între ei. Zece mii de cicluri de tinereţe pierdută în prea multă ură pentru viaţă. Păşeşte alături de mine tânăr vlăstar născut din rădăcini de lumină Asgardă, şi suflet îngheţat în ţinuturile din lumea marelui Surtur stăpânul din Niflheim.
n      Îmi toti spui aceste lucruri pe care ....le simt şi în....
n      În vis bunul meu Aelius...în vis...deoarece mesajele zeilor îţi vin în vis...Aelius se opri consternat, iar buza de jos îi tremura fără oprire....
n      Deci ştii cine sunt eu? Exclamă cu o stupoare crescândă. Cu un gest nesigur îşi deschise chingile coifului, lăsându-l să cadă pe podeaua înnecată în vegetaţie a pădurii. Legănându-se uşor de pe un picior pe celălalt, Aelius se apropie de uriaşul Kaukis şi se aşeză pe pământul reavăn de atingerea primelor frânturi de dimineaţa.
n      Cine sunt eu Kaukis întrebă Aelius concentrându-şi privirea spre interlocutorul său?
n      Nu cred că aceasta este întrebarea care îţi macină simţurile dintotdeauna ci mai degrabă ceea ce eşti tu!!! Nu de puţine ori viaţa te-a încercat scăpând de fiecare dată fără cea mai mică zgărietură... ai cunoscut gheţurile din tărmurile oamenilor şi ai trecut prin văpăile arşiţelor ucigătoare din lumea de foc fară ca un singur fir din creştetul tău să aibe de suferit. Cine eşti nu contează acum, timpul îţi va dezvălui asta la momentul oportun. Ceea ce eşti îţi va fi dezvăluit şi care este motivul pentru care doreşti să ajungi în ultimul teritoriu al oamenilor din miază-noapte.
n      Simt că trebuie să ajung acolo Kaukis...nu ştiu de ce...dar întreaga mea fiinţă mă poartă înspre acele ţinuturi. Dorinţa de a trece în pasul meu pământurile acelea este mai mare parcă şi decât nevoia de a afla cine sunt eu. Locul acela jinduieşte după mine...mă strigă cu glas necunoscut.
n      Vei afla toate tainele Aelius, toate răspunsurile în pas de dimineaţă.O vreme voi călătorii alături de tine căci vezi tu şi pe mine mă strigă teritoriile de nord....
Uimit, contrariat de toate aceste lucruri care parcă s-au derulat mult prea repede Aelius îşi culese cu gesturi încete coiful de pe jos,apoi îl găsi pe Kira care se retrăsese langă un pâlc de copaci. Încălecă şi în pas domol, alături de paşi nemăsuraţi de mari ai lui Kaukis, intră mai mult în adâncul pădurii,deşi lumina dimineţilor trebuia să fie foarte aproape. Vegetaţia deosebit de deasă şterse orice orice urmă a oricărei prezenţe iar bezna aceea vie cuprinse iarăşi întregul în braţele sale nevăzute.
................................................................................................................................................

                        II

            ,,Viitorul se prefigurează sumbru,la fel cum o arenă nu mai este împânzită de
               luptători ci zace în întunecimea sângerândă a morţii. Înspre sfârşitul lumilor,
               forţele răului şi a Haosului, o va depăşi pe cea binelui şi a ordinii. Viitorul era
               întunecat pentru stăpânii Asgardului. Prea Întunecimea sa, Loki, Stăpânul Lumii
               de Dincolo,va frânge lanţurile divine care îl ţin captiv,pornind să sacrifice
               lumea, fie ei zei sau oameni deopotrivă. Loki îşi va elibera vlăstarele Focurilor
               Veşnice, proprii săi copii, pentru a pedepsii îndrăzneală oamenilor care s-au
               închinat Luminii şi să se răzbune pe zeii Asgardului. Loki vă coborâ asupra
               tuturor o iarnă devastatoare care va dura trei ani, Fimbulwinter. Pământul se
               va cutremura, stelele se vor prăbuşii,morţii vor veni din Niflheim şi
               Helheim pentru a-i ataca pe cei vii.

GEIRRENDOUR- Paznicul Zeilor:

Cei trei neobişnuiţi tovarăşi de drum, înfruntau teribilul codru care părea cu fiecare pas că este tot mai des tot mai greu de străbătut. Noroc cu braţele puternice ale lui Kaukis,deoarece era interzis să foloseşti spada pentru aţi găsi calea. Codrul era viu, iar arborii nu tolerau violenţa de niciun fel. Te-ar fi ucis într-o clipă transformându-te în parte din natura lor, hrănindu-se cu tine, devorându-te. Aelius era conştient de asta, din acest motiv îl lăsa pe uriaşul Kaukis, care ajutat de braţele sale musculoase, întorcea cu blândeţe contorsionatele braţe ale copacilor milenari creând o cale de trecere,anevoioasă de altfel. Imediat în spatele lor natura se împreuna iarăşi, în acel dans aproape palpabil de foarte sufocant. Curând parcă vegetaţia începea să se mai estompeze şi după vreo câteva ceasuri de istovitoare cale, ajunseră într-o oază de lumină, o poiană imensă luminată de cerul aproape ajuns la amiază. Aelius simţi căldura binefăcătoare a soarelui atingându-i chipul cu delicateţe.
            --Poiana aceasta Kaukis…..
            -- Nu are ce căuta aici într-adevăr rosti foarte încet uriaşul privind cu atenţie
               de jur împrejurul acestui loc răsărit parcă nefiresc din monstruozitatea codrului.
n      Să fie Silfii duhurile păduri spuse tot în şoaptă Aelius?
n      Silfii nu au ce căuta în această împrejurare Aelius, ei sunt sufletele arborilor, păzitorii grădinii unde a prins viaţa întunecata zeiţă Hel, fiica înlănţuitului Loki. Nu părăsesc în nicio împrejurare, răcoarea beznei ce le oferă suportul lor existenţial, plus de asta Silfii detestă lumina soarelui.
n      Atunci….
n      Această oaza de lumină este doar o plăsmuire…nu are ce căuta aici răspunse Kaukis…
Aelius îşi lua cu mişcări foarte atente la peisajul bizar care se întrezărea atât de nefiresc în jurul lor, scutul, în timp ce mâna dreaptă strângea deja cu insistenţă mânerul sabiei. Kira devenise din nou neliniştit. Dintr-odată Kaukis îşi desprinse cu un gest fulgerător mantia care îi învelea corpul său cât un munte, care se prăbuşii la pământ. O armură strălucitoare învelea tot bustul lui Kaukis, cu certitudine prelucrată de gnomi şi călită în flacările veşnice. Coiful care îi învelea capul părea a fi o prelungire a armurii, de parcă totul era prelucrat dintr-o singură bucată perfectă. În mâna stângă se vedea un scut uriaş din aceeaşi conformaţie ca şi armura, iar în mâna dreaptă ţinea un topor cu două lame,armă specifică gnomilor din subteran de altfel, dar această era uriaşă atât de uriaşă încât spada grea a lui Aelius părea o jucărie în comparaţie cu aceasta.
n      Pregăteşte-te Aelius…pregăteşte-te să înfrunţi….
Dintr-o dată o lumină orbitoare păru a irumpe exact din mijlocul poienii, atât de intensă încât pentru o clipă Aelius închise ochii dureros. Îi deschise la timp să lase capul brusc pe spate, văzând lama sclipindu-i în ochi. Se trase în spate lăsându-şi viziera jos. Ridică brusc scutul cu mâna stângă la timp pentru a para o lovitură de spada atât de puternică încât îl doborâ la pământ. Imediat era în picioare,spada lui despicand aerul,crăpând în două un bolovan. Inamicul era mai iute parcă şi decât gândul,anticipându-i parcă fiecare mişcare.
n      Pe toţi zeii Kaukis cine sunt oponenţii noştrii de au lovituri atât de năpraznice?
n      Oponenţi Aelius? Nu…este doar unul singur…unul cu forţa a o sută de bărbaţi,care zace aici de foarte….nu apucă să sfârşească fraza cand fandă şi cu o
lovitură infernală de scut, păru pentru o clipă că spintecă aerul, însă ceva deosebit de greu rupse toate ramurile arborilor, din stânga lui. Cu un singur pas Kaukis era în locul în care căzuse acea enormă greutate întinse toporul de luptă ca şi cum ar fi urmat o decapitare când o voce venită de nicăieri deconspiră făptura care îl puse pe Aelius de două ori în situaţie dificilă.
n      Stai….ai câştigat cinstit….uriaşule Kaukis spuse vocea…dintr-o dată poiana se umplu cu o lumină caldă în momentul în care învinsul îţi scoase coiful de luptă. Aelius văzu cum chipul lui Kaukis se crispă, apoi fu martor unui eveniment care îl lua complet prin surprindere. Uriaşul îngenunchie în faţa invinsului, într-o atitudine de respect. Aelius se apropie mai mult de cei doi uriaşi, până când Kaukis îl opri cu mâna stânga la distanţa relativă de cel căzut la pământ. Înţelese că era un personaj important de vreme ce el însuşi stătea în genunchi,drept urmare se conformă noi situaţii.
n      Kaukis...Kaukis...cine ar fi crezut că noi îmbătrânim...spuse necunoscutul urmând un râs hodorogit. Se prinse de braţul întins al lui Kaukis,ridicându-se până la mijloc.
O frunte lată încadra un chip foarte dur acoperit cu o barbă deasă putin sură spre colţuri,iar ochii parcă aruncau flăcări dintr-un albastru nemaivăzut. Statura lui era la fel de impunătoare ca si a lui Kaukis, o cămaşă de zale îi acoperea pieptul proeminent,având deasupra o armură străvezie impecabil meşteşugită, iar coiful întruchipa un demon din timpuri străvechi, de care Aelius auzise doar fracţionat printre cântecele de jale ale oamenilor. Străinul îi simţii privirea şi fără să îl privească îi vorbi indirect privindu-l direct pe Kaukis.
       -- Simt rădăcini de lumină alergând în jurul tău tinere Kaukis...poate că nu este totul pierdut...are braţele puternice şi spiritul îi este viu, arde cu flăcări vii,însă nu prea are încredere în inima lui. Şi din câte simt eu nu îşi cunoaşte trecutul. Kaukis se întoarse rigid spre Aeulius, fixându-l cu privirea. Nu, nu ştie nimic. Atunci trebuie să îşi afle originile, continuă imperturbabil străinul spre consternarea din ce în ce mai profundă a lui Aelius.
      Aelius, se apropie de Kaukis şi străinul acesta ciudat,îţi scoase cu mişcări domoale dar ferme coiful greu,împlântă spada în pământ,alături lăsând şi scutul greu. Se aplecă pe genunchiul drept şi se uită fix în ochii străinului...
--Nu ştiu cine eşti şi sincer nici nu pun preţ foarte mare pe noile cunoştiinţe, însă lucrul care mă deranjează cel mai tare este atunci când se discută despre mine ca şi când aş fi invizibil la fel precum unii au atacat doi călători paşnici cu mai ştiu eu ce magie. Kaukis dădu să se ridice,dar străinul îl prinse de mână,liniştindu-l. De când am păşit în pădurea asta recunoscută pentru modul în care îţi fură raţiunile, pentru felul în care îţi tulbura mintea creându-ţi tot felul de plasmuiri,toată lumea mai puţin armăsarul meu care nu are graiul vorbirii, m-a privit ca pe un element necunoscut...toată lumea se teme de mine. Îmi vorbiţi despre zeii Asgardului ca şi cum ar trebui să îmi pese de existenţa lor!!!
-- Hmmm...murmură străinul, tinere, aş vrea să te întreb ceva...ce anume îţi aduci aminte de dinainte de a intra în codrul negru? Ce amintiri ai de dinainte ca paşi tăi să te aducă pe aceste meleaguri întunecate.
Aelius, se uită la străin zâmbind aproape dispreţuitor auzind non-sensul acestei întrebări. Râse nervos, încercând să îşi amintească de unde venea în noapte aceea când adormise la marginea codrului, lăsându-se pradă acelui vis ciudat pe care ştia cu certitudine că îi tulburase şirul nopţilor de prea multe ori. Chipul i se contractă aproape dureros. Se ridică în picioare făcând aproape fără să îşi de-a seama câţiva paşi în spate. Pe toţi zeii îi urlă raţiunea...nu îmi aduc aminte. Ochii i se dilataseră de o groază care începea să pună stăpânire pe fiecare fibră a fiinţei sale. Îşi forţa mintea să îşi amintească privind fix pe străinul acesta ciudat,ai cărui ochi îl striveau cu priviri grele...cine cunt euuuuuu?
--Nu îţi aduci nimic aminte din tot restul vieţii tale de până acum să înţeleg, continuă la fel de imperturbabil străinul. Hmmm ... şi asta este poate cea mai mică dintre probleme deşi simţi că un anume vis a gustat de nenumărate ori repetitivitatea. În momentul acela Aelius ridică privirea înspre străin. Mda exact cum am simţit eu. Timpul îţi cerne paşii pe deasupra lumilor fără a avea cunoştiinţă de existenţa certitudinilor care le situează într-o realitate palpabilă. Eşti parte a întregului deşi nu te regăseşti în nicio fracţiune a lui. Exişti pur şi simplu. Fără început şi fără înţelegerea cărnii...
--Părcă toată existenţa mea până acum este un gol imens continuă Aelius...nu reuşesc sub nicio formă să înţeleg raţiunile care m-au adus aici...
--Destinul îţi este măreţ plămădire a Asgardului. Simt în tine lumina Aelius,ce contrabalansează partea întunecată zămislită în vastele câmpii din Niflheim. Dar nu eu sunt cel mai în măsură să îţi spun toate aceste aspecte...cu certitudine nu eu...spuse încet străinul..
--Toată lumea îmi spune mereu acelaşi lucru,dar nimeni nu îmi spune de ce mă simt atras de partea întunecată a ţinuturilor de miază-noapte...sunt un pribeag fără trecut,captiv în acest prezent fără lumină spuse aproape mut Aelius. Sunt alături de doi uriaşi în mijlocul unui loc fără capat care se încolăceşte în mintea mea sufocându-mă. Aelius, se ridică, îţi introduse spada în teacă,atârnă scutul greu de şaua animalului,culese apoi de jos coiful pe care şi-l aşeză pe chip, trăgându-şi mănuşile grele de piele se îndreptă spre armasar, punând piciorul drept în scara şeii....
--Stai...spuse străinul...drumul tău este deja de mult delimitat, iar dacă mie şi lui Kaukis ne-a fost hărăzit ca, drumurile noastre de căutare a celui născut din contradicţiile celor două lumi, să ni se întâlnească astăzi atunci fie...mergem împreună spre tinuturile oamenilor de miază-noapte, la graniţa cu lumea morţilor...se ridică în picioare la fel de impunător ca şi Kaukis care continua încă să stea în genunchi privind cerul....vremuri pline de spaimă şi durere se arată în calea noastră. Se întoarse brusc spre Aelius privindu-l fix. Eu sunt Baldur, născut în cetatea Asgardului, protector al drumurilor şi al călătorilor săi. Aelius, se oprii preţ de căteva clipe, apoi se întoarse către impunătorul Baldur...tu eşti cel din visul meu...Uriaşul se apropie de el aşezându-şi mână dreptă peste umărul său. Îţi cauţi rădăcinile fiu al celor două lumi?!! Să mergem cu toţi să îţi îndeplinim menirea între lumi, deoarece calea nu ne mai este potrivnică...priveşte...Aelius privi în direcţia indicată de înţeleptul Baldur şi observă cu uimire cum arborii se preschimbau într-o cale pietruită. Înspre capătul acesteia se zărea lumina binefăcătoare a soarelui. Aelius încălecă, luă frăiele armăsarului şi porni uşor urmat de cei doi uriaşi.
..........................................................................................................................................
      Trecură ceasuri bune de când mergeau agale pe drumul şerpuit printre văi şi cîmpii. Uimitor era că, deşi se aflau pe o rută a oamenilor nicio suflare nu întâlniră, nici oameni nici fiare de niciun fel...nici vântul nu adia, nimic,totul fiind nefiresc de mut, de oprit în loc. Nici unul dintre ei nu cuteza deloc să tulbure în niciun fel tăcerea aceasta ciudată care se derula în faţa paşilor lor. Uriaşii păşeau uşor unul lângă celălalt,singurul zgomot care lovea tăcerea erau clincheturile armurilor care involuntar se cioneau unele de altele. Ambii păreau cufundaţi în muţenia naturii. Mintea lui Aelius alerga deznăjduită printre amintirile care refuzau să îţi facă simţită prezenţa, de parcă totul care îl reprezenta, el, nu existase niciodată. Încerca din răsputeri să găsească ziua dinainte de a poposii pe acel drum...de unde venea şi poate cea mai teribilă întrebare unde anume trebuie sa ajungă. Chemarea Nordului era aproape infernală. Uriaşii care îl însoţeau ştiau atât de multe despre el, dar totul era atât de îmbâcsit de ireal,deşi săgeata care i se înfipse în scut fusese cum nu se poate mai reală, mănuia spada perfect dar nu mai ştia când învăţase să o mânuiască, cine fusese tată lui, cine i-a dat viaţă. Realizase cu stupoare că el practic nu exista, o nălucă în lumea oamenilor, un războinic solitar. Pierdut în gânduri întoarse capul spre cei doi tovarăşi ai săi neobişnuiţi. Baldur cel Sur îşi înclină fruntea uşor către el, semn că îi înţelegerea frământările profunde.
--Kaukis nu am sa fiu nesincer cu tine...spuse abia şoptit Baldur, zvonurile sunt adevărate...Kaukis se opri aproape străfulgerat în drum,ochii lăsând să se întrevadă o licărire de groază. Fu nevoie ca Baldur să îl urnească din drum pentru a nu stârnii suspiciunile lui Aelius.
--Cum este posibil şuieră Kaukis? Zeii Asgardului l-au închis pe vecie,gnomii l-au înlănţuit cu meşteşul lor, iar oamenii au prăvălit un munte peste intrarea în acest tumul uriaş. Este damnat pe vecie atât el cât şi progeniturile lui dezgustătoare. Cine a putut fi atât de nesăbuit încât să elibereze din fiare pe ucigaşul de lumi? Unde este? Îşi strânge armata?
--Mai uşor Kaukis...mai uşor şopti Baldur. Nu îşi mai strânge armată. A strâns-o deja. Kaukis se opri din nou străfulgerat. Baldur continuă imperturbabil...oamenii Kaukis, oamenii din Nord unde ne îndreptăm acum noi paşii. Aşa se întâmplă de fiecare dată când zeii Asgardului au crezut în bunătatea oamenilor. Le-au dăruit prea mult drept de a alege pentru ei,dar nu au mai ştiut când să se oprească. Uite au mulţumirea acum. Asgardul se apropie de punctul terminus.



     


                       





Stigmat...sau Oda nebuniei

(Blonda cu influenţe castanii. Frumoasă, cu ochi mari expresivi, albastri precum un ocean infinit. Trecută de 40 de ani,dar parcă timpul stătea în loc cand o privea pe ea, deoarece corpul ei de copila zvâcnea sub impulsul sufletului de copil care o copleşea de cele mai multe ori. Sânii plini ascunşi tardiv sub un pulover, gustau semeţ o libertate limitată dar îşi făceau simţită prezenţa. Mijlocul ca al unei adolescente se continua parcă indescriptibil cu picioare lungi interminabil de lungi de la posteriorul ferm. Zâmbea rar, dar când o făcea, însaşi lumea se avânta sa îngenuncheze în calea ei. Cu delicateţe fără seamăn îşi ascundea tremuratul degetelor într-un fular de satin care îi imbraţişa într-un sărut gâtul.)
n      Bun! Hai să facem lucrurile ca la carte de data asta!
n      Ştiu că am spus că nu te mai deranjez şi am făcut-o, nu va mai fi aşa…
n      Stai linistit am şters tot ce ţine de tine..nr de telefon, adresa de mail etc…
n      Eşti în siguranţă
n      Nu vei mai fi contactat pe nicio cale posibilă
n      So? Nu ai nimic de zis? De ce taci ca mutul?
n      Ca de obicei taci! Superb!
(Vorbea repede şi nu îşi mai putea controla tremurul vizibil al bărbiei oricât de mult încerca să ascundă asta. Nu reuşea sau nu dorea să ascundă ca dorinţa ei de a înţelege bărbatul din faţa ei care o privea pasiv cu ochi cenuşii nu primea satisfactia scontată. La un moment dat el o prinse de mâini şi o fixă cu privirea.)
n      Iubita mea, spuse el calm încercând să îi intre în avalanşa gândurilor ei, iubito de ce te superi atât de tare, de ce te consumi din chestiuni atât de neânţelese de non perceptibile. Iubito nu există palpabilitate în afirmaţiile tale. Şi te comporţi ca şi un copil, că ştergi aia şi aia?!!!! ( Ii lăsă mâinile tremurânde cuprinzându-i cu delicateţe chipul aparent blând)
n      Te rog să ai grijă de tine pe acolo pe unde eşti,  nu cred că aş suporta să nu te mai ating niciodată…
n      Si dacaăăăăăăăă nu? Ce?...ochii îi aruncau flăcări privindu-l fix
n      Dacă nu ce?
n      Nu m-ai mai căutat!
n      Nu am mai avut nevoie îi raspunse el cu ochii în lacrimi
(La rândul ei, îi cuprinse capul cu ambele palme cu o duioşie fără seamăn privindu-l cu intensitate, cu o curiozitate specifica unui copil.)
n      Iubirea mea fac un sondaj…
n      Un sondaj?
n      Da!
n      Ce fel de sondaj?
n      Să văd ce fel de oameni am prin listă. Uite un astfel de sondaj fac!
n      Oh iubirea mea de fată răspunse el cu ochi trişti, despre ce listă vorbeşti?
(Ea nervoasă îi impinse capul cu mâinile de parcă ar fi văzut o monstruozitate la capătul lor. Se ridică în picioare, mişcându-se fără ţintă dintr-o parte în cealalaltă a încăperii gesticulând mut. La un moment dat se oprii, se aşeză din nou lânga el şi lăsându-se uşor cu braţele pe genunchi îl fixă din nou cu privirea).
n      De ce nu esti niciodată atent la ceea ce îţi spun?
n      De ce?.. spuse cu un glas tânguit
n      Mi s-a specificat ca sunt obtuză sa stii!
n      Cine ţi-a spus una ca asta iubito? Lista?
n      Doamne ce ai? Cum să îmi spună aşa ceva lista?! Tu te auzi ce afirmi?
n      Da iartă-mă…mea culpa
n      Ce-ai zis?
n      Nimic iubito te rog continuă( răspunse el cu maxilarul vizibil încleştat, strâns până la durere
n      Se numeşte epurare iubitule! Categoric epurare!
n      Da… înţeleg…
n      Nu nu înţelegi nimic, niciodată nu ai înţeles nimic tot de capul tău ai făcut totul de parcă eu nici nu existam! Te gandeşti numai la persoana ta de parcă universalitatea pământului a pornit de la tine urnindu-te într-o sferă când tu eşti doar o elipsa!
n      Doamne ce mă enervezi!!!!!!
n      Iarta-mă iubito, iartă-mă, ai dreptate şi continuă el, deci ce e cu epurarea asta?
n      Ştii, mi-au intrat de-a lungul timpului diverse persoane
n      Pe multe nu le cunosc…în consecinţa şterg!
n      Da şi eu aş face la fel ( continuă el pe un glas adus aproape la surdină)
n      Taci!
n      Iartă-mă.
n      Eu sunt sătulă de proşti şi sunt sătulă să dau explicatii mură în gură. Ori înţelegi bine ceea ce vreau să expun, ori pa şi pusi, noapte bună înţelegi? Nu am timp să stau la taclale despre babe verzi şi cioburi uscate!
n      Da…( raspunse el cu jumatate de glas), superb, boem în de-a dreptul, însă, de ce fel de oameni eşti înconjurată?
(Ea cuprinzându-i din nou chipul trist prinse a-i mângâia bretonul zburlit de pe frunte încet cum faci asta unui prunc….)
n      Offfff….iubitule, iubitule, mâncu-te mama tot,( se ridică de spate până ajunse în dreptul chipului lui privindu-l cu atenţie nemăsurată), oamenii aştia care m-au încojurat m-au închis aici în colivia asta. Mă privează de libertate, tocmai pentru că i-am acceptat în lista mea. Însă dacă îi dau afară pot şi eu să plec de aici că m-am săturat să dorm, m-am săturat să văd acelaşi perete zgribulit care se hlizeşte la mine în fiecare clipă. Şi dacă închid ochii îl zăresc privindu-mă, ca şi toţi ceilalţi…..spuse ea( privea în gol fără nicio ţintă)
n      Toţi ceilalţi? îndrăzni el să vorbească timid…
n      Ne privesc chiar în clipa asta tu nu vezi????? Ce dracu este cu tine de eşti aşa mut? Sunt toţi aici în lista pe care am să o arunc în stradă! Toţi absolut toţi!!!
(El se apropie să o sărute să o liniştească, însă sări ca arsă de pe scaun continuând să gesticuleze surd şi patrulând încăperea cu paşi mici calibraţi să parcurgă aceeaşi distanţă în aceeaşi jumătate de timp acordată. Se opri la fereastră şi se lăsă purtată de peisajul alb, rece de iarnă târzie. Brusc dintr-un salt fu lânga el din nou luându-i în palme chipul…)
n      Te iubesc mă, te iubesc de numai am aer, ţi-am mai zis oare asta?
n      Ştii că dacă îi ai doar pe ăia care trebuie, înseamna ca toţi apreciază gândirea ta?
n      Da ştiu…(îi  raspunse el cu glas scazut…)
n      Toţi ceilalţi îmi  înţeleg simţirile dar nu ating raţionamentul
n      De asta te iubesc pe tine iubitule de asta. Eşti mai inteligent decât mine, mult mai inteligent!
n      Uite iubitule ca să îţi explic să înţelegi, nu pot impune omului gândirea mea, dar o pot împărtaşi folosindu-mă de nuanţe deoarece am observat că cei normali gustă nuanţele, dar genurile nu o fac, la fel ca timpurile, verbele şi tot ansamblul lor. Genurile, culorile, toate la un loc dacă le vorbeşti astfel, observi că uneori ai satisfacşii. Din păcate însă dragul meu nu este tot timpul aşa. Din păcate, non forma şi non culoarea devin din ce în ce mai pregnante. În esenţă se duce totul dracului mă înţelegi?
n      Da…
n      Încerc( răspunse timid…)
n      În fond cine sunt eu să pun în balanţa oamenii? Eu vorbesc de vârsta ideatică
n      Iubita mea depinde de ce tip de balanţă foloseşti să ştii…
n      Eu am liberul arbitru dragul meu care ţie uneori îţi lipseşte atât de mult încât te face să arăţi diform…
n      Iubito despre ce vârstă ideatică vorbeşti?
n      Vârsta este de doua feluri iubirea mea, este vârsta carnală şi este vârsta astrală sau mentală care concluzionează absurdul unei ore din perspectiva unei insecte care gustă o viaţă întreagă în câteva minute…poate, îţi dai seama ce interesant ar fi nu? În fine…
n      Iubita mea de fată trebuie să plec, dar am să vin miercurea viitoare la aceeaşi oră bine?
n      Eu sunt mai spurcată din fire, nu ştiu cum eşti tu,( continua ea impasibila),, aşa că nu pot afirma chestiuni până nu le ştiu în profunzime. (Uitându-se pierdut continuă imperturbabil)…ştii eu mă feresc adesea de astea…


**

(Cerul prinse a se frământa teribil răscolind imaginile de gheaţă aşternute atât de calm de ninsoarea care precedase timpul până nu demult. Un frig care îţi tăia respiraţia înţepându-te cu mii de ace care îţi sfişcuiau chipul, prinse a se răspândi de jur împrejurul lumii întepenind-o în acel alb de marmură care învelea în muţenie toată suflarea naturii. Totul amorţise într-o tăcere aproape nefirească. Părea că timpul însăşi se scurgea mai lent decât o face în fiecare noţiune de clipă cu care înveleşte întregul şi neîntregul universului aproape palpabil. Iarna îşi intra violent în drepturile sale atât de efemere şi totuşi atât de virulent exprimate într-un alb ucigaş. Puritatea care ucide în zeci de feluri. Frigul autentic care îţi arde carnea înainte de a-ţi da obştescul sfârşit…atâtea şi atâtea moduri de a te lăsa purtat de pe pământ într-un virtual halucinant…)
n      Ce faci dragostea mea?
n      Sufăr!
n      Păi?
n      Am toate motivele din lume…
n      Chiar te deranjează îngerul meu dacă îţi spun că am nevoie să vorbesc cu tine şi am rugămintea chiar să mă asculţi măcar aşa cu un sfert din atenţia ta?
n      Nu, însă tu care niciodată nu ai ştiut să asculţi de ce bate vantul imi soliciti mie sferturi de atentie acum?! Sau te-ai obişnuit să îmi strici întotdeauna sărbătorile cu nebuna aia de soră-ta?!
n      Sora-mea este doar puţin tulburată, doar tu o vezi nebună ca restul umanităţii care nu a înţeles niciodată că rostul de a merge la un psiholog este acela de a cere sfătuire nu pentru ca eşti nebun…la dracu!
n      La dracu să spui la măica-tă acasă nu în casa asta Mihai ai înţeles?
n      Băi omul lui Dumnezeu tu chiar nu poţi menţine o discuţie pe un plan drept? Tot timpul trebuie să divaghezi şi să ajungi să escaladezi tot felul de piscuri imaginare?
n      Mihai scuteşte-mă că nu am chef de fazele tale acum…ce vrei de fapt?!
n      Ce s-a întâmplat?
n      Hmmm… sincer nu ştiu ce să spun
n      Dar e bine într-un fel că pot să vorbesc cu tine chiar dacă aşa printe picăţele
n      Mda…
n      Hai iubitule nu te mai întoarce pe coclaurile tale spune ce ai de zis că mai am un munte de treaba, că numai mâine nu-i poimaine şi hop crăciunul şi casa mea e întoarsă pe dos şi…
n      Şi îţi spun imediat dar te rog nu te ambala bine iubito?
n      Mă rog…răspunse ea sictir aproape reacţie care nu trecu neobservată de Mihai care strânse pe ascuns pumnul…
n      Sunt prost ca de obicei…
n      Dar mă rog asta este.
n      Măcar mă ascultă şi pe mine cineva! Spuse el ridicând un strop tonul cât să-i întâlnească privirea ei care zburda printre fulgii de zăpadă ce împânzeau întreg cerul…
n      Te aud, te aud, vorbeşte că sunt atentă la ceea ce spui nu trebuie să stau cu ochii hliziţi numai la tine sa ştii…
n      Iubito măcar ai bunul simţ să te uiţi în ochii mei preţ de o clipă?
(Anca se aseză în faţa lui ca şi cum ar fi fost teleghidată şi cuminte ca un boboc de clasa întâi se aseză în faţa lui privindu-l fix. Tâmpla dreaptă prinse a-i zvâgnii vizibil…)
n      DA!!!! ZI ODATĂ CĂ MĂ TERMINI spuse cu o voce apăsata dar care trăda o nervozitate în creştere
n      Nu fugi de mine iubito te rog
n      Nu fug nicăieri!
n      Bine Mihai bine , spune-mi te rog ce este?!
n      Nu vreau nimic de la tine
n      Doar să vorbim
n      Bun şi dacă vrei care este problema?
n      Iubito îţi promit că nu mă bag unde nu îmi fierbe oala
n      Ha? Îi răspunse ea privindu-l dintr-o dată cu o atenţie desăvârşită
n      Hei!
n      Ce ai?
n      E greu să accept că sunt folosit şi minţit de oamenii la care ţin
n      Hm… iarăşi?!!!
n      Doamne Mihai tu nu te înveţi deloc minte
n      Păi cam tot timpul…
n      Şi nimic nu se schimbă până nu pleacă
n      Dă-i domnule afară şi ai terminat toată tărăşenia! Îi dai afară din cercul tău intim şi nu te mai consumi pentru nimeni şi nimic! Ce doamne iartă-mă poate să fie atât de complicat?!
n      Nu pot şi din cauza asta am nevoie să ştiu că pot să îmi schimb viaţa
n      Că nu toţi sunt la fel
n      Păi iubitule nu toţi sunt la fel cum spui tu
n      Dar am nevoie de prieteni
n      Sunt lângă tine
n      Ok .
n      Asta mă ajută să ştii continua el privind-o adânc
n      Iubito nu vreau să crezi că mă folosesc, nu doamne fereşte nu fac asta . Adică nu mă folosesc de tine în niciun chip, dar vreau altfel de oameni în jurul meu
n      Atât
n      Dar mă ai iubitul meu mă ai
n      Mulţumesc
n      Doamne Mihai. Parcă eşti ultimul împărat spuse ea chicotind uşor. Mă duc să spăl geamurile. Se aplecă uşor şi îl sărută delicat îi prinse faţa în palme îl privi cu delicateţe fără seamăn şi pleca ronţăind o melodie necunoscută .
Mihai merse din nou la geamul aproape curat dincolo de care iarna îşi aşternea mantia ei cadaverică peste întreg orizontul. Deja era seară…

                                                            ***

            ( Întodeauna este parcă prea devreme să renunţi. Dar o faci pradă viselor ce îţi răpun imaginaţia în fiecare răsărit de dimineaţa. O faci consensual cu alte forme de manifestare a crezului tău personal că toate acestea vor să te reprezinte la modul întreg ideal. Şi culmea este că de fiecare dată când crezul tău devine sigur şi aproape se întrevede într-o realitate absolut tangibilă, se năruie  întregul într-o clipă de conştientizare a faptului că nu eşti decât doar un simplu om. Şi zgârietura aceea superficială devine treptat o rană deschisă care îţi sângerează toată forma raţiunii care te mai definea în sensul propus de tine însuţi. Iar albul ce te împresoară de pretutindeni se desfăşoară din ce în ce mai impur sub amprenta unui soare cu colţi, care deşi nu străpunge amprenta gheţii, îi impune totuşi un grad de cenuşiu umilitor ce ţi se lipeşte involuntar de încălţăminte. Aproape dezgustător. Şi tot restul nu mai fiinţează ca şi întreg ci redevine o masă informă de gesturi, de mecanisme de verbe potrivite la timpuri nepotrivite, de conjugări artificiale a unor cuvinte care nu îşi găsesc statornicia în niciun dicţionar de neologisme. Nimic nu este destul de normal pentru un început anormal. Avem gust de realitate, de irealitate, de virtual şi totuşi totul este tangibil într-un univers intrinsec, un univers unic, mărginit de parametrii minţilor noastre combinate să redevină o singură entitate autentică. Aşa este de frumos afară cu toată pătura asta albă care te îndeamnă la sublim la visare…şi totuşi este atât de halucinant când ochiul nu întalneşte nimic altceva decât purul.  Şi prea purul în exces te înnebuneşte, îţi perturbă înţelegerea sensului celorlalte manifestări ale întregului cu care te-ai obişnuit. Când spaţialitatea ţi se denaturează într-o curbă foarte periculoasă înseamnă că te-ai prăbuşit în extremele care te-au înfricoşat toată existenţa. Odată căzut numai ai cale de întoarcere. Te prabuşeşti tot mai mult, cu fiecare inspiraţie, tot mai adânc, în hăul deloc diafan….)

n      Am observat ca eşti absent în multe chestiuni dar nu şi în ideea ta mâncu-te mama…
n      Multe chestiuni nu sunt în arealul meu de interes
n      Drept urmare nu le acord nicio atentie( spuse Mihai mângaindu-si pierdut in visare bărbia…privea fără ţintă universul alb ce se revărsa în ochii lui prin fereastra de la etajul doi)
n      Puiul meu normal că ai altele, altfel,  nu ai fi ceea ce eşti şi cum esti…(Mihaela îl cuprinse în braţe iar buclele ei blonde i se revărsaseră pe piept ca într-o încununare de linişte)
n      Dragul meu ştiai că…hmmm…cum să îţi spun eu ţie…hmmm, hai să o luăm altfel! Cunoaşterea este o satisfacţie… depinde de tine cum doreşti ca ea să fie, financiară sau sufletească şi cei care o vor cu adevărat nu se gândesc din punct de vedere financiar( Mihaela se ridică de pe scaunul din faţa lui şi prinse a umbla cu paşi mici centraţi să nu depăşească dimensiunile minione ale încăperii  ţinându-şi mâinile împreunate la piept şi vorbind încet, măsurat)
n      Financiarul ca şi fapt nu reprezintă exact modelul mai înainte definit în faţa ta ci este mai mult o forma care vrea să explice aspectele mărunte de care toţi ceilalţi se îngrijesc să le asigure prosperitatea…însă asta nu aduce fericirea şi nici nu o întreţine aşa cum se tot vehiculează. Pur şi simplu reprezintă un parametru în existenţa umană, un soi de circumcizie forţata a esenţei universului, deoarece ne place să ne complacem în existenţa trocului. Însă nimeni nu înţelege că nu poţi cumpăra raţiune cu bani înţelegi copil?
n      Da încerc să înţeleg…(Mihai îşi cuprinse faţa în palme închizând ochii)
n      Poate exact asta încerc să ofer eu însumi lumii Miha. Financiarul este pentru mine de la naştere chiar, un aspect irelevant…eu merg în sus…dar am alte valenţe pe care le urmăresc în viaţa mea(se întoarse spre ea privind-o în ochi cu intensitate)
(Mihaela se apropie de el cu aceeaşi paşi mărunţi, îngenunchie în faţa lui şi îi prinse mâinile între ale sale sărutându-i cu căldură fruntea)

n      Întotdeauna am ştiut cine eşti cu adevarat chiar dacă tu ai plutit pe alte înţelesuri dragul meu drag
n      Am ştiut să apreciez distanţa cu care navigai pe oceanele agitate ale propriului tău Eu interior…şi de fiecare dată când te speriai de propria ta derivă impusă lumina mea te călăuzea să ajungi în braţele mele de dincolo de mările neumblate(îl strânse în braţe având capul  lăsat pe umărul ei)



ACTUL II

            (Ţi-am spus oare că te iubesc în unghi de înţelegere pentru fiecare pasăre care curge în zbor necunoscut pe deasupra noastra? Că te respir chiar daca eşti la depărtarea orizontului pe care, cu gest de mare delicateţe îl mai ating dimineaţa înainte de geamătul dimineţii?... cea care îşi pierduse minţile gândea cu voce tare… vorbind cu o persoană imaginară)

(ea)Mă gândesc oare pe cand se cern fluturii?
(el)Nu cred să fie anotimpul lor acum draga mea...e prea frig afară...
(ea)Nu are nicio legătură frigul cu zborul fluturilor...de ce de grabă trebuie tu să dai sentinţa asupra unui dialog al meu cu aripile lor? De ce nu cauţi şi tu sâmburele devenirii în loc să îmi tot pui piedici să îi vad cum simt ei plutirea?!
(el)Nu îţi pun piedici, cred că singură faci asta, pentru că îţi este mai la îndemână să găseşti vinovaţi decât să te regăseşti pe tine însăţi....
(ea)Vai, vai ce clevetitor eşti, cu rost de cutumă, mă vezi pe mine o debutantă între fluturi şi ţi cu tot dinadinsul să mă ataci, uimitor o faci ca o fiară orgolioasă, care sfâşie literalmente. Şi pentru ce mă rog?! Doar pentru a demonstra o erudiţie înţepenită în proiectul propriului tău Ego? Pateticule! Mă desguşti! Nu îţi înţeleg absolut deloc această rapacitate fără obiect dar extrem de concentrată cu care ataci plăpândul meu.
(el)Halucinezi de una singură şi nici măcar nu eşti conştientă că faci asta....
(ea)Ei na spui tu în lipsă de altceva...eşti atât de încrâncenat şi obsesiv încât nu mai observi deloc fondul...
(el)Fondul? Care ar fi ală mă rog? Peisajul alb de afară se prea poate....da este contrastant cu balanţa ta de aripi...!
(ea)Starea ta, de permanentă constantă dominantă ce se doreşte creanţa unui filon dens de simţire pentru nevoia mea de fluturi...oh ce mă oboseşti cu prostiile tale...parcă ai vorbi tot timpul din cărţi( priveşte fără ţintă pe fereastră albul orbitor)
(el)Eu nu am cum să vorbesc din cărţi, nici măcăr nu scot vreun cuvinţel...doar tu faci asta de ceva vreme cel puţin.....
(ea)Ha ha ha ce glumeţ eşti...hai că eşti în definitiv relativ amuzant. (Respiră adânc lăsându-se pe spate cu mâinile sub ceafă)
(ea)Mă întreb: oare totdeauna ai fost aşa de plictisitor?(priveşte din nou spre fereastră zîmbind)
(ea)(Stă gîndită cateva clipe înainte de a relua firul discuţiei) ştii, îmi place să cred despre mine că sunt foarte bogată în armonii punctuale,  aproape cuantică în raţiune...
(el)Doamne tu te auzi ce spui?! C-U-A-N-T-I-C-Ă în ce? Draga mea nu faci faţă bine tratamentului am eu sentimentul...(pauză câteva clipe)
(ea)(ea priveşte în gol cu o vizibilă iritare pe trăsăturile angelice)  Eşti atât de dizarmonic în învelişurile de suprafaţă, de plin de forme ce mi-au obişnuit  auzul, cu o gamă parcă tot mai repetitivă, aproape telurică în forma ei ideală de manifestare, încât încep să te percep ca pe un limbaj pur matematic...da eşti o formulă...nimic mai mult
(el)Eu? Eu nu reprezint nimic matematic draga mea...nici nu am cum...sunt partea ta de raţiune...aia neînsemnată de ruptura în care te adânceşti tu pe zi ce trece tot mai jos. Sunt distonanta timbrală care încearcă să se reinventeze dincolo de goana după fluturi, dincolo de redundanta formei tale de prea canonică. Eu îmi dizolv fondul tocmai în ideea de a păstra intact conţinutul dobândit în atâţia zeci de ani de rutină.
(ea)Hei hei hei!!! Tu te auzi ce enormităţi spui? Goana mea după marşul fluturilor te-a adus aici, iar tu nu te lepezi de marotele tale sub nicio formă. Eşti foarte înşelător pentru ochiul meu, înşelător ca o iluzie foarte bine conturată în realitate, atât de bine încât chiar ajungi să crezi că este absolut reală. Dar tu nu ai cum să fi real, pentru că doar fluturii au abilitatea să înflorească de fiecare data, nu tu, tu nu exişti.( se ridică nervoasă şi strabate în lung şi în lat încăperea gesticulând în aer cu iritare vădită)
(ea)Nu eşti cu nimic mai mult decât un clişeu. Mă provoci să fiu rea cu tine deşi eu nu am fost niciodată astfel. Tu şi certitudinile tale mă obosiţi. Imaginea sinelui ce te precede este mult prea zgomotoasă pentru urechile mele, atât de stridentă încât nici zbaterea de aripi nu se mai aude. Nu se mai aude nimic altceva decât imaginea ta care îmi răneşte timpanele. Tu şi realitatea convenţiilor tale. Mă sufoci!( zbiera privind fix un punct imaginar de pe peretele alb din faţa ei).
(el)Eu nu reprezint nicio convenţie...sunt doar tu însăţi în oglindă şi.....
(ea)Taciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Nu aud fluturii!!!
(el)E iarnă, fluturii mor iarna!
(ea)Nu nu nu!
(el)Ba da, iarna nu trăieşte nimic...poate amintirea zborului lor perfect, racordat la realitatea eterogenă claustrofob de sufocantă a crisalidei primordiale, în raport cu natura lor originară...nimic nu supravieţuieşte pe frigul ăsta. Absolut nimic!!!
(ea)Tu nu ştii nimic...doar vorbeşti să te afli în treabă. Pe tine te înăbuşă propriile tale constante. Sunt factorul care te dezumanizează.
(el)Să mă dezumanizeze pe mine? Hahaha ce distractivă eşti tu uneori.
(el)Nu uita un aspect foarte important dragă...noi oamenii suntem asemeni fluturilor...ei ne arată gustul libertăţii şi al efemerităţii, pentru că în definitiv, noi, oamenii, suntem liberi doar pentru o clipa...atunci când murim.(urmează o pauză gravă)
(ea)Doar drumul tău este sinuos şi greu dragule...drumul tău spre stele închipuite, printre poveşti şi circumstanţe neelucidate, tu dragul meu eşti deschizătorul de uşi spre o încercare de armonie şi de echilibru precar, pe când eu, eu vreau să privesc în ochi fluturi....
(el)Fluturii tăi nu gustă deloc realitatea...nici nu au cum, de vreme ce efortul lor de aripi este surd ecou doar în mintea ta...
(ea)(ea privii fix peretele) Eşti atât de bun să dai sfaturi....iar eu tac ca o proastă...poate ar trebui să îţi răspund cu ton maliţios nevoilor mele de crisalide....mă oboseşti însă...mă consumi, atât de mult că aş dormi un întreg pustiu de vorbe. Nici nu mai îmi vine să depun suflet în rostirea gîndurilor mele de aripi din cauza gurii tale mari.
(el)Aici nu se pune problema gurii mele mari, ci mai degrabă, faptul că tu nu observi că întreaga frumuseţe constă tocmai în raţiunii căutării nu a găsirii aspectului pe care îl urmăreşti cu atâta înverşunare. Pentru că, absolut întodeauna un drum sfârşit naşte nevoia altui drum, din primul şi tot aşa la nesfârşit.
(ea)Poate mi-aş dori din mine să se nască infinitul(spuse ea cu glas de şoaptă), dar singura constantă care mă îngrozeşte este să-i aflu capătul.
(el)Să-i aflii capătul?
(ea)Da, să găsesc locul unde se sfârşeşte infinitul....
(el)Nu cred să ai dreptate în căutările tale, pentru că unica constantă adevărată este aceea de a nu ştii unde se află capătul. Este singurul adevăr din toate dorinţele ce te încearcă.
(ea)Bine dar a accepta această constantă nu înseamnă ca îmi dau acceptul pentru delimitarea mea?
(el)Adevărul stă în explicaţia ca in fiecare primăvară fluturii apar, şi nu explicaţia în sine de ce apar aceştia...da suntem delimitaţi însă avem şansa prin divinitate, să ne depăşim limitele încercînd.
(ea)Probabil şi crisalidele cred la rîndul lor în raţiunea delimitării lor ca factor de sine stătător, deşi pe premize de dumnezeire orice tipar poate fi încălcat, depăşit chiar...poate fluturii se pot naşte şi iarna.
(el)Marea favoare primită de la divinitate este abilitatea de a ne lăsa să ne depăşim limitele şi dacă noi oamenii reuşim fluturii de ce nu ar face asta?!
(ea)Mda....
.............................................................................................................................................................

            (ea)Să înţeleg logicitatea fiecărei zile care se precede, fără să îi caut natura felului    în care se scurge,
            (ea)Să cred că sunt nemuritoare când sunt atât de plină de carne,
            (ea)Să înţeleg ceea ce nu pot înţelege,
            (ea)Să caut doar din nevoia de a face asta....hmmmm.... culmea este că niciun creator nu poate fi despărţit de rădăcinile sale, deşi scurte perioade de timp se desparte el însuşi de ele, într-o înţelegere tacită cu propria lui sine, dar la sfârşit de existenţial tot între ele îşi doreşte odihna....ce paradox mai este şi omul ăsta!!!?
          (el)Draga mea nu cred că am să pot accepta niciodată pe lângă mine şi alte rădăcini!!!
         (ea)Dar cine ţi-a cerut ţie să accepţi asta? Eu nu îmi amintesc să fi făcut aşa ceva...