Stigmat...sau Oda nebuniei

(Blonda cu influenţe castanii. Frumoasă, cu ochi mari expresivi, albastri precum un ocean infinit. Trecută de 40 de ani,dar parcă timpul stătea în loc cand o privea pe ea, deoarece corpul ei de copila zvâcnea sub impulsul sufletului de copil care o copleşea de cele mai multe ori. Sânii plini ascunşi tardiv sub un pulover, gustau semeţ o libertate limitată dar îşi făceau simţită prezenţa. Mijlocul ca al unei adolescente se continua parcă indescriptibil cu picioare lungi interminabil de lungi de la posteriorul ferm. Zâmbea rar, dar când o făcea, însaşi lumea se avânta sa îngenuncheze în calea ei. Cu delicateţe fără seamăn îşi ascundea tremuratul degetelor într-un fular de satin care îi imbraţişa într-un sărut gâtul.)

n      Bun! Hai să facem lucrurile ca la carte de data asta!

n      Ştiu că am spus că nu te mai deranjez şi am făcut-o, nu va mai fi aşa…

n      Stai linistit am şters tot ce ţine de tine..nr de telefon, adresa de mail etc…

n      Eşti în siguranţă

n      Nu vei mai fi contactat pe nicio cale posibilă

n      So? Nu ai nimic de zis? De ce taci ca mutul?

n      Ca de obicei taci! Superb!

(Vorbea repede şi nu îşi mai putea controla tremurul vizibil al bărbiei oricât de mult încerca să ascundă asta. Nu reuşea sau nu dorea să ascundă ca dorinţa ei de a înţelege bărbatul din faţa ei care o privea pasiv cu ochi cenuşii nu primea satisfactia scontată. La un moment dat el o prinse de mâini şi o fixă cu privirea.)

n      Iubita mea, spuse el calm încercând să îi intre în avalanşa gândurilor ei, iubito de ce te superi atât de tare, de ce te consumi din chestiuni atât de neânţelese de non perceptibile. Iubito nu există palpabilitate în afirmaţiile tale. Şi te comporţi ca şi un copil, că ştergi aia şi aia?!!!! ( Ii lăsă mâinile tremurânde cuprinzându-i cu delicateţe chipul aparent blând)

n      Te rog să ai grijă de tine pe acolo pe unde eşti,  nu cred că aş suporta să nu te mai ating niciodată…

n      Si dacaăăăăăăăă nu? Ce?...ochii îi aruncau flăcări privindu-l fix

n      Dacă nu ce?

n      Nu m-ai mai căutat!

n      Nu am mai avut nevoie îi raspunse el cu ochii în lacrimi

(La rândul ei, îi cuprinse capul cu ambele palme cu o duioşie fără seamăn privindu-l cu intensitate, cu o curiozitate specifica unui copil.)

n      Iubirea mea fac un sondaj…

n      Un sondaj?

n      Da!

n      Ce fel de sondaj?

n      Să văd ce fel de oameni am prin listă. Uite un astfel de sondaj fac!

n      Oh iubirea mea de fată răspunse el cu ochi trişti, despre ce listă vorbeşti?

(Ea nervoasă îi impinse capul cu mâinile de parcă ar fi văzut o monstruozitate la capătul lor. Se ridică în picioare, mişcându-se fără ţintă dintr-o parte în cealalaltă a încăperii gesticulând mut. La un moment dat se oprii, se aşeză din nou lânga el şi lăsându-se uşor cu braţele pe genunchi îl fixă din nou cu privirea).

n      De ce nu esti niciodată atent la ceea ce îţi spun?

n      De ce?.. spuse cu un glas tânguit

n      Mi s-a specificat ca sunt obtuză sa stii!

n      Cine ţi-a spus una ca asta iubito? Lista?

n      Doamne ce ai? Cum să îmi spună aşa ceva lista?! Tu te auzi ce afirmi?

n      Da iartă-mă…mea culpa

n      Ce-ai zis?

n      Nimic iubito te rog continuă( răspunse el cu maxilarul vizibil încleştat, strâns până la durere

n      Se numeşte epurare iubitule! Categoric epurare!

n      Da… înţeleg…

n      Nu nu înţelegi nimic, niciodată nu ai înţeles nimic tot de capul tău ai făcut totul de parcă eu nici nu existam! Te gandeşti numai la persoana ta de parcă universalitatea pământului a pornit de la tine urnindu-te într-o sferă când tu eşti doar o elipsa!

n      Doamne ce mă enervezi!!!!!!

n      Iarta-mă iubito, iartă-mă, ai dreptate şi continuă el, deci ce e cu epurarea asta?

n      Ştii, mi-au intrat de-a lungul timpului diverse persoane

n      Pe multe nu le cunosc…în consecinţa şterg!

n      Da şi eu aş face la fel ( continuă el pe un glas adus aproape la surdină)

n      Taci!

n      Iartă-mă.

n      Eu sunt sătulă de proşti şi sunt sătulă să dau explicatii mură în gură. Ori înţelegi bine ceea ce vreau să expun, ori pa şi pusi, noapte bună înţelegi? Nu am timp să stau la taclale despre babe verzi şi cioburi uscate!

n      Da…( raspunse el cu jumatate de glas), superb, boem în de-a dreptul, însă, de ce fel de oameni eşti înconjurată?

(Ea cuprinzându-i din nou chipul trist prinse a-i mângâia bretonul zburlit de pe frunte încet cum faci asta unui prunc….)

n      Offfff….iubitule, iubitule, mâncu-te mama tot,( se ridică de spate până ajunse în dreptul chipului lui privindu-l cu atenţie nemăsurată), oamenii aştia care m-au încojurat m-au închis aici în colivia asta. Mă privează de libertate, tocmai pentru că i-am acceptat în lista mea. Însă dacă îi dau afară pot şi eu să plec de aici că m-am săturat să dorm, m-am săturat să văd acelaşi perete zgribulit care se hlizeşte la mine în fiecare clipă. Şi dacă închid ochii îl zăresc privindu-mă, ca şi toţi ceilalţi…..spuse ea( privea în gol fără nicio ţintă)

n      Toţi ceilalţi? îndrăzni el să vorbească timid…

n      Ne privesc chiar în clipa asta tu nu vezi????? Ce dracu este cu tine de eşti aşa mut? Sunt toţi aici în lista pe care am să o arunc în stradă! Toţi absolut toţi!!!

(El se apropie să o sărute să o liniştească, însă sări ca arsă de pe scaun continuând să gesticuleze surd şi patrulând încăperea cu paşi mici calibraţi să parcurgă aceeaşi distanţă în aceeaşi jumătate de timp acordată. Se opri la fereastră şi se lăsă purtată de peisajul alb, rece de iarnă târzie. Brusc dintr-un salt fu lânga el din nou luându-i în palme chipul…)

n      Te iubesc mă, te iubesc de numai am aer, ţi-am mai zis oare asta?

n      Ştii că dacă îi ai doar pe ăia care trebuie, înseamna ca toţi apreciază gândirea ta?

n      Da ştiu…(îi  raspunse el cu glas scazut…)

n      Toţi ceilalţi îmi  înţeleg simţirile dar nu ating raţionamentul

n      De asta te iubesc pe tine iubitule de asta. Eşti mai inteligent decât mine, mult mai inteligent!

n      Uite iubitule ca să îţi explic să înţelegi, nu pot impune omului gândirea mea, dar o pot împărtaşi folosindu-mă de nuanţe deoarece am observat că cei normali gustă nuanţele, dar genurile nu o fac, la fel ca timpurile, verbele şi tot ansamblul lor. Genurile, culorile, toate la un loc dacă le vorbeşti astfel, observi că uneori ai satisfacşii. Din păcate însă dragul meu nu este tot timpul aşa. Din păcate, non forma şi non culoarea devin din ce în ce mai pregnante. În esenţă se duce totul dracului mă înţelegi?

n      Da…

n      Încerc( răspunse timid…)

n      În fond cine sunt eu să pun în balanţa oamenii? Eu vorbesc de vârsta ideatică

n      Iubita mea depinde de ce tip de balanţă foloseşti să ştii…

n      Eu am liberul arbitru dragul meu care ţie uneori îţi lipseşte atât de mult încât te face să arăţi diform…

n      Iubito despre ce vârstă ideatică vorbeşti?

n      Vârsta este de doua feluri iubirea mea, este vârsta carnală şi este vârsta astrală sau mentală care concluzionează absurdul unei ore din perspectiva unei insecte care gustă o viaţă întreagă în câteva minute…poate, îţi dai seama ce interesant ar fi nu? În fine…

n      Iubita mea de fată trebuie să plec, dar am să vin miercurea viitoare la aceeaşi oră bine?

n      Eu sunt mai spurcată din fire, nu ştiu cum eşti tu,( continua ea impasibila),, aşa că nu pot afirma chestiuni până nu le ştiu în profunzime. (Uitându-se pierdut continuă imperturbabil)…ştii eu mă feresc adesea de astea…

**

(Cerul prinse a se frământa teribil răscolind imaginile de gheaţă aşternute atât de calm de ninsoarea care precedase timpul până nu demult. Un frig care îţi tăia respiraţia înţepându-te cu mii de ace care îţi sfişcuiau chipul, prinse a se răspândi de jur împrejurul lumii întepenind-o în acel alb de marmură care învelea în muţenie toată suflarea naturii. Totul amorţise într-o tăcere aproape nefirească. Părea că timpul însăşi se scurgea mai lent decât o face în fiecare noţiune de clipă cu care înveleşte întregul şi neîntregul universului aproape palpabil. Iarna îşi intra violent în drepturile sale atât de efemere şi totuşi atât de virulent exprimate într-un alb ucigaş. Puritatea care ucide în zeci de feluri. Frigul autentic care îţi arde carnea înainte de a-ţi da obştescul sfârşit…atâtea şi atâtea moduri de a te lăsa purtat de pe pământ într-un virtual halucinant…)

n      Ce faci dragostea mea?

n      Sufăr!

n      Păi?

n      Am toate motivele din lume…

n      Chiar te deranjează îngerul meu dacă îţi spun că am nevoie să vorbesc cu tine şi am rugămintea chiar să mă asculţi măcar aşa cu un sfert din atenţia ta?

n      Nu, însă tu care niciodată nu ai ştiut să asculţi de ce bate vantul imi soliciti mie sferturi de atentie acum?! Sau te-ai obişnuit să îmi strici întotdeauna sărbătorile cu nebuna aia de soră-ta?!

n      Sora-mea este doar puţin tulburată, doar tu o vezi nebună ca restul umanităţii care nu a înţeles niciodată că rostul de a merge la un psiholog este acela de a cere sfătuire nu pentru ca eşti nebun…la dracu!

n      La dracu să spui la măica-tă acasă nu în casa asta Mihai ai înţeles?

n      Băi omul lui Dumnezeu tu chiar nu poţi menţine o discuţie pe un plan drept? Tot timpul trebuie să divaghezi şi să ajungi să escaladezi tot felul de piscuri imaginare?

n      Mihai scuteşte-mă că nu am chef de fazele tale acum…ce vrei de fapt?!

n      Ce s-a întâmplat?

n      Hmmm… sincer nu ştiu ce să spun

n      Dar e bine într-un fel că pot să vorbesc cu tine chiar dacă aşa printe picăţele

n      Mda…

n      Hai iubitule nu te mai întoarce pe coclaurile tale spune ce ai de zis că mai am un munte de treaba, că numai mâine nu-i poimaine şi hop crăciunul şi casa mea e întoarsă pe dos şi…

n      Şi îţi spun imediat dar te rog nu te ambala bine iubito?

n      Mă rog…răspunse ea sictir aproape reacţie care nu trecu neobservată de Mihai care strânse pe ascuns pumnul…

n      Sunt prost ca de obicei…

n      Dar mă rog asta este.

n      Măcar mă ascultă şi pe mine cineva! Spuse el ridicând un strop tonul cât să-i întâlnească privirea ei care zburda printre fulgii de zăpadă ce împânzeau întreg cerul…

n      Te aud, te aud, vorbeşte că sunt atentă la ceea ce spui nu trebuie să stau cu ochii hliziţi numai la tine sa ştii…

n      Iubito măcar ai bunul simţ să te uiţi în ochii mei preţ de o clipă?

(Anca se aseză în faţa lui ca şi cum ar fi fost teleghidată şi cuminte ca un boboc de clasa întâi se aseză în faţa lui privindu-l fix. Tâmpla dreaptă prinse a-i zvâgnii vizibil…)

n      DA!!!! ZI ODATĂ CĂ MĂ TERMINI spuse cu o voce apăsata dar care trăda o nervozitate în creştere

n      Nu fugi de mine iubito te rog

n      Nu fug nicăieri!

n      Bine Mihai bine , spune-mi te rog ce este?!

n      Nu vreau nimic de la tine

n      Doar să vorbim

n      Bun şi dacă vrei care este problema?

n      Iubito îţi promit că nu mă bag unde nu îmi fierbe oala

n      Ha? Îi răspunse ea privindu-l dintr-o dată cu o atenţie desăvârşită

n      Hei!

n      Ce ai?

n      E greu să accept că sunt folosit şi minţit de oamenii la care ţin

n      Hm… iarăşi?!!!

n      Doamne Mihai tu nu te înveţi deloc minte

n      Păi cam tot timpul…

n      Şi nimic nu se schimbă până nu pleacă

n      Dă-i domnule afară şi ai terminat toată tărăşenia! Îi dai afară din cercul tău intim şi nu te mai consumi pentru nimeni şi nimic! Ce doamne iartă-mă poate să fie atât de complicat?!

n      Nu pot şi din cauza asta am nevoie să ştiu că pot să îmi schimb viaţa

n      Că nu toţi sunt la fel

n      Păi iubitule nu toţi sunt la fel cum spui tu

n      Dar am nevoie de prieteni

n      Sunt lângă tine

n      Ok .

n      Asta mă ajută să ştii continua el privind-o adânc

n      Iubito nu vreau să crezi că mă folosesc, nu doamne fereşte nu fac asta . Adică nu mă folosesc de tine în niciun chip, dar vreau altfel de oameni în jurul meu

n      Atât

n      Dar mă ai iubitul meu mă ai

n      Mulţumesc

n      Doamne Mihai. Parcă eşti ultimul împărat spuse ea chicotind uşor. Mă duc să spăl geamurile. Se aplecă uşor şi îl sărută delicat îi prinse faţa în palme îl privi cu delicateţe fără seamăn şi pleca ronţăind o melodie necunoscută .

Mihai merse din nou la geamul aproape curat dincolo de care iarna îşi aşternea mantia ei cadaverică peste întreg orizontul. Deja era seară…

                                                            ***

            ( Întodeauna este parcă prea devreme să renunţi. Dar o faci pradă viselor ce îţi răpun imaginaţia în fiecare răsărit de dimineaţa. O faci consensual cu alte forme de manifestare a crezului tău personal că toate acestea vor să te reprezinte la modul întreg ideal. Şi culmea este că de fiecare dată când crezul tău devine sigur şi aproape se întrevede într-o realitate absolut tangibilă, se năruie  întregul într-o clipă de conştientizare a faptului că nu eşti decât doar un simplu om. Şi zgârietura aceea superficială devine treptat o rană deschisă care îţi sângerează toată forma raţiunii care te mai definea în sensul propus de tine însuţi. Iar albul ce te împresoară de pretutindeni se desfăşoară din ce în ce mai impur sub amprenta unui soare cu colţi, care deşi nu străpunge amprenta gheţii, îi impune totuşi un grad de cenuşiu umilitor ce ţi se lipeşte involuntar de încălţăminte. Aproape dezgustător. Şi tot restul nu mai fiinţează ca şi întreg ci redevine o masă informă de gesturi, de mecanisme de verbe potrivite la timpuri nepotrivite, de conjugări artificiale a unor cuvinte care nu îşi găsesc statornicia în niciun dicţionar de neologisme. Nimic nu este destul de normal pentru un început anormal. Avem gust de realitate, de irealitate, de virtual şi totuşi totul este tangibil într-un univers intrinsec, un univers unic, mărginit de parametrii minţilor noastre combinate să redevină o singură entitate autentică. Aşa este de frumos afară cu toată pătura asta albă care te îndeamnă la sublim la visare…şi totuşi este atât de halucinant când ochiul nu întalneşte nimic altceva decât purul.  Şi prea purul în exces te înnebuneşte, îţi perturbă înţelegerea sensului celorlalte manifestări ale întregului cu care te-ai obişnuit. Când spaţialitatea ţi se denaturează într-o curbă foarte periculoasă înseamnă că te-ai prăbuşit în extremele care te-au înfricoşat toată existenţa. Odată căzut numai ai cale de întoarcere. Te prabuşeşti tot mai mult, cu fiecare inspiraţie, tot mai adânc, în hăul deloc diafan….)

n      Am observat ca eşti absent în multe chestiuni dar nu şi în ideea ta mâncu-te mama…

n      Multe chestiuni nu sunt în arealul meu de interes

n      Drept urmare nu le acord nicio atentie( spuse Mihai mângaindu-si pierdut in visare bărbia…privea fără ţintă universul alb ce se revărsa în ochii lui prin fereastra de la etajul doi)

n      Puiul meu normal că ai altele, altfel,  nu ai fi ceea ce eşti şi cum esti…(Mihaela îl cuprinse în braţe iar buclele ei blonde i se revărsaseră pe piept ca într-o încununare de linişte)

n      Dragul meu ştiai că…hmmm…cum să îţi spun eu ţie…hmmm, hai să o luăm altfel! Cunoaşterea este o satisfacţie… depinde de tine cum doreşti ca ea să fie, financiară sau sufletească şi cei care o vor cu adevărat nu se gândesc din punct de vedere financiar( Mihaela se ridică de pe scaunul din faţa lui şi prinse a umbla cu paşi mici centraţi să nu depăşească dimensiunile minione ale încăperii  ţinându-şi mâinile împreunate la piept şi vorbind încet, măsurat)

n      Financiarul ca şi fapt nu reprezintă exact modelul mai înainte definit în faţa ta ci este mai mult o forma care vrea să explice aspectele mărunte de care toţi ceilalţi se îngrijesc să le asigure prosperitatea…însă asta nu aduce fericirea şi nici nu o întreţine aşa cum se tot vehiculează. Pur şi simplu reprezintă un parametru în existenţa umană, un soi de circumcizie forţata a esenţei universului, deoarece ne place să ne complacem în existenţa trocului. Însă nimeni nu înţelege că nu poţi cumpăra raţiune cu bani înţelegi copil?

n      Da încerc să înţeleg…(Mihai îşi cuprinse faţa în palme închizând ochii)

n      Poate exact asta încerc să ofer eu însumi lumii Miha. Financiarul este pentru mine de la naştere chiar, un aspect irelevant…eu merg în sus…dar am alte valenţe pe care le urmăresc în viaţa mea(se întoarse spre ea privind-o în ochi cu intensitate)

(Mihaela se apropie de el cu aceeaşi paşi mărunţi, îngenunchie în faţa lui şi îi prinse mâinile între ale sale sărutându-i cu căldură fruntea)

n      Întotdeauna am ştiut cine eşti cu adevarat chiar dacă tu ai plutit pe alte înţelesuri dragul meu drag

n      Am ştiut să apreciez distanţa cu care navigai pe oceanele agitate ale propriului tău Eu interior…şi de fiecare dată când te speriai de propria ta derivă impusă lumina mea te călăuzea să ajungi în braţele mele de dincolo de mările neumblate(îl strânse în braţe având capul  lăsat pe umărul ei)

ACTUL II

            (Ţi-am spus oare că te iubesc în unghi de înţelegere pentru fiecare pasăre care curge în zbor necunoscut pe deasupra noastra? Că te respir chiar daca eşti la depărtarea orizontului pe care, cu gest de mare delicateţe îl mai ating dimineaţa înainte de geamătul dimineţii?... cea care îşi pierduse minţile gândea cu voce tare… vorbind cu o persoană imaginară)

(ea)Mă gândesc oare pe cand se cern fluturii?

(el)Nu cred să fie anotimpul lor acum draga mea...e prea frig afară...

(ea)Nu are nicio legătură frigul cu zborul fluturilor...de ce de grabă trebuie tu să dai sentinţa asupra unui dialog al meu cu aripile lor? De ce nu cauţi şi tu sâmburele devenirii în loc să îmi tot pui piedici să îi vad cum simt ei plutirea?!

(el)Nu îţi pun piedici, cred că singură faci asta, pentru că îţi este mai la îndemână să găseşti vinovaţi decât să te regăseşti pe tine însăţi....

(ea)Vai, vai ce clevetitor eşti, cu rost de cutumă, mă vezi pe mine o debutantă între fluturi şi ţi cu tot dinadinsul să mă ataci, uimitor o faci ca o fiară orgolioasă, care sfâşie literalmente. Şi pentru ce mă rog?! Doar pentru a demonstra o erudiţie înţepenită în proiectul propriului tău Ego? Pateticule! Mă desguşti! Nu îţi înţeleg absolut deloc această rapacitate fără obiect dar extrem de concentrată cu care ataci plăpândul meu.

(el)Halucinezi de una singură şi nici măcar nu eşti conştientă că faci asta....

(ea)Ei na spui tu în lipsă de altceva...eşti atât de încrâncenat şi obsesiv încât nu mai observi deloc fondul...

(el)Fondul? Care ar fi ală mă rog? Peisajul alb de afară se prea poate....da este contrastant cu balanţa ta de aripi...!

(ea)Starea ta, de permanentă constantă dominantă ce se doreşte creanţa unui filon dens de simţire pentru nevoia mea de fluturi...oh ce mă oboseşti cu prostiile tale...parcă ai vorbi tot timpul din cărţi( priveşte fără ţintă pe fereastră albul orbitor)

(el)Eu nu am cum să vorbesc din cărţi, nici măcăr nu scot vreun cuvinţel...doar tu faci asta de ceva vreme cel puţin.....

(ea)Ha ha ha ce glumeţ eşti...hai că eşti în definitiv relativ amuzant. (Respiră adânc lăsându-se pe spate cu mâinile sub ceafă)

(ea)Mă întreb: oare totdeauna ai fost aşa de plictisitor?(priveşte din nou spre fereastră zîmbind)

(ea)(Stă gîndită cateva clipe înainte de a relua firul discuţiei) ştii, îmi place să cred despre mine că sunt foarte bogată în armonii punctuale,  aproape cuantică în raţiune...

(el)Doamne tu te auzi ce spui?! C-U-A-N-T-I-C-Ă în ce? Draga mea nu faci faţă bine tratamentului am eu sentimentul...(pauză câteva clipe)

(ea)(ea priveşte în gol cu o vizibilă iritare pe trăsăturile angelice)  Eşti atât de dizarmonic în învelişurile de suprafaţă, de plin de forme ce mi-au obişnuit  auzul, cu o gamă parcă tot mai repetitivă, aproape telurică în forma ei ideală de manifestare, încât încep să te percep ca pe un limbaj pur matematic...da eşti o formulă...nimic mai mult

(el)Eu? Eu nu reprezint nimic matematic draga mea...nici nu am cum...sunt partea ta de raţiune...aia neînsemnată de ruptura în care te adânceşti tu pe zi ce trece tot mai jos. Sunt distonanta timbrală care încearcă să se reinventeze dincolo de goana după fluturi, dincolo de redundanta formei tale de prea canonică. Eu îmi dizolv fondul tocmai în ideea de a păstra intact conţinutul dobândit în atâţia zeci de ani de rutină.

(ea)Hei hei hei!!! Tu te auzi ce enormităţi spui? Goana mea după marşul fluturilor te-a adus aici, iar tu nu te lepezi de marotele tale sub nicio formă. Eşti foarte înşelător pentru ochiul meu, înşelător ca o iluzie foarte bine conturată în realitate, atât de bine încât chiar ajungi să crezi că este absolut reală. Dar tu nu ai cum să fi real, pentru că doar fluturii au abilitatea să înflorească de fiecare data, nu tu, tu nu exişti.( se ridică nervoasă şi strabate în lung şi în lat încăperea gesticulând în aer cu iritare vădită)

(ea)Nu eşti cu nimic mai mult decât un clişeu. Mă provoci să fiu rea cu tine deşi eu nu am fost niciodată astfel. Tu şi certitudinile tale mă obosiţi. Imaginea sinelui ce te precede este mult prea zgomotoasă pentru urechile mele, atât de stridentă încât nici zbaterea de aripi nu se mai aude. Nu se mai aude nimic altceva decât imaginea ta care îmi răneşte timpanele. Tu şi realitatea convenţiilor tale. Mă sufoci!( zbiera privind fix un punct imaginar de pe peretele alb din faţa ei).

(el)Eu nu reprezint nicio convenţie...sunt doar tu însăţi în oglindă şi.....

(ea)Taciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Nu aud fluturii!!!

(el)E iarnă, fluturii mor iarna!

(ea)Nu nu nu!

(el)Ba da, iarna nu trăieşte nimic...poate amintirea zborului lor perfect, racordat la realitatea eterogenă claustrofob de sufocantă a crisalidei primordiale, în raport cu natura lor originară...nimic nu supravieţuieşte pe frigul ăsta. Absolut nimic!!!

(ea)Tu nu ştii nimic...doar vorbeşti să te afli în treabă. Pe tine te înăbuşă propriile tale constante. Sunt factorul care te dezumanizează.

(el)Să mă dezumanizeze pe mine? Hahaha ce distractivă eşti tu uneori.

(el)Nu uita un aspect foarte important dragă...noi oamenii suntem asemeni fluturilor...ei ne arată gustul libertăţii şi al efemerităţii, pentru că în definitiv, noi, oamenii, suntem liberi doar pentru o clipa...atunci când murim.(urmează o pauză gravă)

(ea)Doar drumul tău este sinuos şi greu dragule...drumul tău spre stele închipuite, printre poveşti şi circumstanţe neelucidate, tu dragul meu eşti deschizătorul de uşi spre o încercare de armonie şi de echilibru precar, pe când eu, eu vreau să privesc în ochi fluturi....

(el)Fluturii tăi nu gustă deloc realitatea...nici nu au cum, de vreme ce efortul lor de aripi este surd ecou doar în mintea ta...

(ea)(ea privii fix peretele) Eşti atât de bun să dai sfaturi....iar eu tac ca o proastă...poate ar trebui să îţi răspund cu ton maliţios nevoilor mele de crisalide....mă oboseşti însă...mă consumi, atât de mult că aş dormi un întreg pustiu de vorbe. Nici nu mai îmi vine să depun suflet în rostirea gîndurilor mele de aripi din cauza gurii tale mari.

(el)Aici nu se pune problema gurii mele mari, ci mai degrabă, faptul că tu nu observi că întreaga frumuseţe constă tocmai în raţiunii căutării nu a găsirii aspectului pe care îl urmăreşti cu atâta înverşunare. Pentru că, absolut întodeauna un drum sfârşit naşte nevoia altui drum, din primul şi tot aşa la nesfârşit.

(ea)Poate mi-aş dori din mine să se nască infinitul(spuse ea cu glas de şoaptă), dar singura constantă care mă îngrozeşte este să-i aflu capătul.

(el)Să-i aflii capătul?

(ea)Da, să găsesc locul unde se sfârşeşte infinitul....

(el)Nu cred să ai dreptate în căutările tale, pentru că unica constantă adevărată este aceea de a nu ştii unde se află capătul. Este singurul adevăr din toate dorinţele ce te încearcă.

(ea)Bine dar a accepta această constantă nu înseamnă ca îmi dau acceptul pentru delimitarea mea?

(el)Adevărul stă în explicaţia ca in fiecare primăvară fluturii apar, şi nu explicaţia în sine de ce apar aceştia...da suntem delimitaţi însă avem şansa prin divinitate, să ne depăşim limitele încercînd.

(ea)Probabil şi crisalidele cred la rîndul lor în raţiunea delimitării lor ca factor de sine stătător, deşi pe premize de dumnezeire orice tipar poate fi încălcat, depăşit chiar...poate fluturii se pot naşte şi iarna.

(el)Marea favoare primită de la divinitate este abilitatea de a ne lăsa să ne depăşim limitele şi dacă noi oamenii reuşim fluturii de ce nu ar face asta?!

(ea)Mda....

.............................................................................................................................................................

            (ea)Să înţeleg logicitatea fiecărei zile care se precede, fără să îi caut natura felului    în care se scurge,

            (ea)Să cred că sunt nemuritoare când sunt atât de plină de carne,

            (ea)Să înţeleg ceea ce nu pot înţelege,

            (ea)Să caut doar din nevoia de a face asta....hmmmm.... culmea este că niciun creator nu poate fi despărţit de rădăcinile sale, deşi scurte perioade de timp se desparte el însuşi de ele, într-o înţelegere tacită cu propria lui sine, dar la sfârşit de existenţial tot între ele îşi doreşte odihna....ce paradox mai este şi omul ăsta!!!?

          (el)Draga mea nu cred că am să pot accepta niciodată pe lângă mine şi alte rădăcini!!!

         (ea)Dar cine ţi-a cerut ţie să accepţi asta? Eu nu îmi amintesc să fi făcut aşa ceva...