Fluturi sub cearcăne

- Ţi-am spus oare, că te iubesc în unghi de înţelegere pentru fiecare pasăre care curge în zbor necunoscut pe deasupra noastră? Te respir chiar dacă eşti la depărtarea orizontului pe care, cu gest de mare delicateţe, îl mai ating înainte de geamătul dimineţii?
Cea care îşi pierduse minţile gândea cu voce tare, vorbind cu o persoană imaginară.
- Mă gândesc oare pe când se cern fluturii?
- Nu cred să fie anotimpul lor acum, draga mea.
- Nu are nicio legătură frigul cu zborul fluturilor. De ce trebuie să dai sentinţa asupra unui dialog al meu cu aripile lor? De ce nu cauţi şi tu sâmburele devenirii în loc să îmi tot pui piedici să îi văd cum simt ei plutirea?!
- Nu îţi pun piedici, cred că singură faci asta, pentru că îţi este  la îndemână să găseşti vinovaţi,  decât să te regăseşti pe tine.
- Vai, vai ce clevetitor eşti, cu rost de cutumă, mă vezi pe mine o debutantă între fluturi şi ţii cu tot dinadinsul să mă ataci, uimitor o faci ca o fiară orgolioasă, care sfâşie literalmente. Şi pentru ce mă rog?! Doar pentru a demonstra o erudiţie înţepenită în proiectul propriului tău Ego? Pateticule! Mă dezguşti! Nu îţi înţeleg absolut deloc această rapacitate fără obiect, dar extrem de concentrată cu care ataci plăpândul meu.
- Halucinezi. Şi nici măcar nu eşti conştientă că faci asta.
- Spui tu...în lipsă de altceva. Eşti atât de încrâncenat şi obsesiv încât nu mai observi deloc fondul.
- Fondul? Care ar fi, mă rog? Peisajul alb de afară?  Se prea poate. Da, este contrastant cu balanţa ta de aripi!
- Starea ta, de permanentă constantă dominantă ce se doreşte creanţa unui filon dens de simţire pentru nevoia mea de fluturi. Ce mă oboseşti cu prostiile tale. Parcă ai vorbi tot timpul din cărţi, spuse privind fără ţintă pe fereastră spre albul orbitor.
- Eu nu am cum să vorbesc din cărţi, nici măcăr nu scot vreun cuvinţel, doar tu faci asta de ceva vreme.
- Ha,  ha,  ha ce glumeţ eşti, hai că eşti în definitiv relativ amuzant...
Respiră adânc lăsându-se pe spate cu mâinile sub ceafă.
- Mă  întreb: oare tot timpul ai fost aşa de plictisitor?
Priveşte din nou spre fereastră zîmbind. Stă gânditoare câteva clipe, înainte de a relua firul discuţiei.
- Ştii, îmi place să cred despre mine că sunt foarte bogată în armonii punctuale, aproape cuantică în raţiune.
- Doamne, te auzi ce spui?! C-U-A-N-T-I-C-Ă ?  În ce? Draga mea, nu faci faţă bine tratamentului, am eu sentimentul.
Se aşeză tăcere. Ea priveşte în gol cu o vizibilă iritare pe trăsăturile angelice.
- Eşti atât de dizarmonic cu aceste învelişuri de suprafaţă, de plin de forme ce mi-au obişnuit auzul, cu o gamă tot mai repetitivă, aproape telurică în forma ei ideală de manifestare, încât încep să te percep ca pe un limbaj pur matematic. Da, eşti o formulă, nimic mai mult.
- Eu? Eu nu reprezint nimic matematic, draga mea. Sunt partea ta de raţiune neînsemnată, de ruptura în care te adânceşti tu pe zi ce trece, tot mai jos. Sunt distonanta timbrală care încearcă să se reinventeze dincolo de goana după fluturi, dincolo de redundanta formei tale de prea canonică. Eu îmi dizolv fondul tocmai în ideea de a păstra intact conţinutul dobândit în atâţia zeci de ani de rutină.
- Hei hei hei!!! Te auzi ce enormităţi spui? Goana mea după marşul fluturilor te-a adus aici, iar tu nu te lepezi de marotele tale sub nicio formă. Eşti foarte înşelător pentru ochiul meu, înşelător ca o iluzie foarte bine conturată în realitate, atât de bine încât chiar ajungi să crezi că este absolut reală. Dar tu nu ai cum să fi real, pentru că doar fluturii au abilitatea să înflorească de fiecare dată. Tu nu exişti.
Se ridică nervoasă. Străbate în lung şi în lat încăperea gesticulând în aer cu iritare vădită. Continuă:
- Nu eşti cu nimic mai mult decât un clişeu. Mă provoci să fiu rea cu tine, deşi eu nu am fost niciodată astfel. Tu şi certitudinile tale mă obosiţi. Imaginea sinelui ce te precede este mult prea zgomotoasă pentru urechile mele, atât de stridentă încât nici zbaterea de aripi nu se mai aude. Nu se mai aude nimic altceva decât imaginea ta care îmi răneşte timpanele. Tu şi realitatea convenţiilor tale. Mă sufoci!
Zbiera privind fix un punct imaginar de pe peretele alb din faţă.
- Eu nu reprezint nicio convenţie. Sunt doar tu, în oglindă şi...
- Taciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Nu aud fluturii.
- Iarnă...fluturii mor iarna!
- Nu, nu, nu!
- Iarna nu trăieşte nimic. Poate amintirea zborului perfect, racordat la realitatea eterogenă claustrofob de sufocantă a crisalidei primordiale, în raport cu natura lor originară. Nimic nu supravieţuieşte pe frigul acesta. Absolut nimic.
- Tu nu ştii nimic. Doar vorbeşti să te afli în treabă. Pe tine te înăbuşă propriile tale constante. Sunt factorul care te dezumanizează.
- Să mă dezumanizeze pe mine? Ha, ha, ha, ce distractivă eşti tu uneori. Nu uita un aspect foarte important, dragă. Noi oamenii suntem asemeni fluturilor. Ei ne arată gustul libertăţii şi al efemerităţii, pentru că în definitiv, noi, oamenii, suntem liberi doar pentru o clipă, atunci când murim.
- Doar drumul tău este sinuos şi greu,  dragule. Drumul tău spre stele închipuite, printre poveşti şi circumstanţe neelucidate, tu  eşti deschizătorul de uşi spre o încercare de armonie şi de echilibru precar. Eu vreau să privesc în ochi fluturi.
- Fluturii tăi nu gustă deloc realitatea, de vreme ce efortul lor de aripi este surd ecou doar în mintea ta.
- Eşti atât de bun să dai sfaturi, iar eu tac ca o proastă. Poate ar trebui să îţi răspund cu ton maliţios nevoilor mele de crisalide.
- Tu nu observi că întreaga frumuseţe constă tocmai în raţiunea căutării, nu a găsirii aspectului pe care îl urmăreşti cu atâta înverşunare. Pentru că, absolut întodeauna, un drum sfârşit naşte nevoia altui drum, din primul şi tot aşa la nesfârşit.
- Poate mi-aş dori din mine să se nască infinitul (spuse ea cu glas de şoaptă), dar singura constantă care mă îngrozeşte este să-i aflu capătul.
- Să-i afli capătul?
- Da, să găsesc locul unde se sfârşeşte infinitul.
- Nu cred să ai dreptate în căutările tale, pentru că unica constantă adevărată este aceea de a nu şti unde se află capătul. Este singurul adevăr din toate dorinţele ce te încearcă.
- Bine dar acceptând această constantă nu înseamnă ca îmi dau acceptul pentru delimitarea mea?
- Adevărul stă în explicaţia că in fiecare primăvară fluturii apar, şi nu explicaţia în sine de ce apar aceştia. Da suntem delimitaţi, însă avem şansa prin divinitate, să ne depăşim limitele încercând.
- Probabil şi crisalidele cred la rândul lor în raţiunea delimitării lor ca factor de sine stătător, deşi pe premize de dumnezeire orice tipar poate fi încălcat, depăşit chiar...poate fluturii se pot naşte şi iarna.
- Marea favoare primită de la divinitate este abilitatea de a ne lăsa să ne depăşim limitele şi dacă noi oamenii reuşim, fluturii de ce nu ar face asta?!
- Mda....
- Să înţeleg logicitatea fiecărei zile care se precede, fără să îi caut natura felului în care se scurge. Să cred că sunt nemuritoare când sunt atât de plină de carne. Să înţeleg ceea ce nu pot înţelege. Să caut doar din nevoia de a face asta....hmmmm.... culmea este că niciun creator nu poate fi despărţit de rădăcinile sale, deşi scurte perioade de timp se desparte de ele, într-o înţelegere tacită cu propria lui sine, dar la sfârşit de existenţial tot între ele îşi doreşte odihna. Ce paradox mai este şi omul!
 - Draga mea, nu cred că am să pot accepta niciodată pe lângă mine şi alte rădăcini!
 - Dar cine ţi-a cerut ţie să accepţi asta? Eu nu îmi amintesc să fi făcut aşa ceva...Nici nu pun mare preţ pe nevoia ta de înţelegere. Fiecare are dreptul de a decide pentru el raţiunea, după care îşi orânduieşte existenţa. Poate că ne-am obişnuit să ne agăţăm de vieţile celorlalţi transformându-le în ale noastre.
              Spitalul era aşezat într-o creastă de deal.