joi, 14 aprilie 2011

FOAMEA DE TINE

Astăzi m-am hrănit din tine cu o poftă ieşită din comun. Am descoperit cum poţi să numeri din doi în doi razele de lumină ce se strecoară tiptil peste pleoapele tale plăpânde. Într-un fel sau în altul, totul se rezumă la realitatea mea gazduită în această clipă singulară când îţi vorbesc privindu-te direct în ochi. Multă vreme am crezut că eu pot fi partea ta de înţelegere, pentru oameni, însă s-a dovedit a fi o altă formă de amăgire a mea. Tu, draga mea dragă transpui gustul virtualului într-un limbaj ostenit de carne, care nu simte nevoia unei frământări consistente pentru a creşte. Aluatul din care ai început să fiinţezi este unul standard, setat direct spre a nu fi consistent. Pentru că astăzi consistenţa de sine este un instrument al multiplelor realităţi alternative cu care noi toţi de altfel adorăm sa ne travestim. Prea lesne ar fi exprimarea tangibilă a unui gând crescut din necesitatea renunţării la corzile vocale ca mijloc de percepţie a umanităţii. Mă întreb cum ar fi lumea când limbajul verbal ar dispărea....se prea poate să ne doară urechile de la atâta linişte. Îmi irumpe din adâncul sufletului meu o foame infinită de tăcere. Vreau să nu îmi mai inunzi urechile cu tîngurile tale despre necesitatea atingerii, despre lacrimile turnate aleator, ca un şantaj pentru singurul lucru iraţional care îmi bubuie în piept cu un automatism aproape enervant.
                        Ştii prea bine cât de om sunt eu nu-i aşa? Dacă ştii atunci de ce insişti a-mi tulbura muţenia îngăduită de zei cu dorinţa ta de cuvinte? Chiar nu înţelegi cât de multă durere îmi provoacă şoaptele tale abia răsfirate în timpanele mele bătrane de prea multă zarvă a greierilor de martie? Eu am crescut prea încet pentru dorinţa acerba a lumii spre viteză, am crescut diform de standardele impuse de o societate apărută dintr-un concept de neânţelegere pentru zâmbet. De ce ai nevoie să auzi cele două cuvinte, când atât de bine le regăseşti în privirile mele?! Raţiunea noastră a oamenilor este de a exprima mereu dorinţa inalienabilă pentru îmbrăţişarea autentică. Avem nevoie de trupuri pentru a iubii. Suntem încă, o rasă complet carnală, care are ici colo scurte sclipiri pentru înţelegerea spirituală. Deşi ne-am descoperit dualitatea, gândim încă foarte carnal, avem nevoie incontestabilă de palpabil, deoarece în însăşi forma lui, acesta face diferenţa intre realităţi. Şi totuşi nu toate realităţile oamenilor sunt incontestabile. Foamea noastră de noi înşine este o înşiruire perfectă de cercuri culese cu grijă din câmpii geometrice, cultivate doar de dragul de a fi percepuţi altfel decât suntem. Dintr-o prismă universal valabilă, suntem un întreg comestibil şi atât de perisabil...
Şi totuşi, asemeni unei congruenţe autentice, avem nevoie de eliberarea prin cuvinte rostite unul în prejma celuilalt, tocmai din dorinţa cvasi-absolută de a nu ne împrejmui cu un gard crescut din non-forma ne-cuvintelor. Sunt la fel de om ca şi tine astăzi, drept urmare, gustă-mă.... Astăzi sunt atât de viu pentru tine draga mea,iar mâine nu ne interesează pe niciunul dintre noi, nu-i aşa?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu