AELIUS

Inclusiv cerul zăcea zgribulit sub taina propriilor rumori nocturne. Zăcea într-un amalgam de nuanţe de simţuri tăcute, de linişte muribundă, într-o noapte pustie. Drumul abia se svântase dupa răpăiala de peste zi. Era toamnă, dar o toamnă din acelea când apa nu se mai opreşte din a cădea peste tot restul  şi fiecare trăsătura numai devine distinctiva într-un ocean de cenuşiu.

            Din depărtari, un vânt  smuls din fragedă furtună, răzbătea umil tulburând simţurile. Un geamăt de lumina neştiut cutreieră preţ de o clipă, nestingherit orizontul înghiţit în crepusculul amurgului. Animalul prinse a fornai uşor ciulindu-şi neliniştit urechile.

n      Da bătrâne, da, sunt vremuri de framântare în campiile de nord, rosti aproape surd

bărbatul, mângâind usor între urechi armăsarul neliniştit. Sunt vremuri grele pe acele ceruri negre şi ţipetele nopţii ne îndrumă-n adăpost de seară…Se ridică în şa şi atent scrută depărtările ce se adânceau din ce în ce mai mult în negreala indescriptibilă a nopţii. Noaptea aici este vie.

Animalul hrănindu-se parcă cu temerile stăpânului său devenea din ce în ce mai agitat şi proţăpit în mijlocul drumului împietrii într-o încordare nefirească refuzând să mai înainteze spre straniile umbre alungite dintre arborii seculari ce descriau pădurea adâncă din faţa lor. Străinul descălecă, prinse frâiele animalului neliniştit ce fornăia sacadat şi cu gest de liniştire prinse a-l mângăia între urechi. Apoi cu gesturi domoale, îl urni din mijlocul drumului până lângă un pâlc de copaci unde îl priponii. Căută un loc cât mai ferit de umezeala ce îi asediase tot corpul, cuibărindu-se în pelerina lui de piele neagră. Hotărâ să nu aprindă un foc în tărâmuri necunoscute. Nu e bine să atragi musafiri nedoriţi. Îşi îndesă mai bine coiful greu şi închise ochii şoimăreşte.

            ,, Mergea peste nori iar paşii săi nu răzbăteau aburul lăptos ce îi înveleau cizmele înalte. Adierea subţire a unui vânticel cald îi atingea obrazul . Fiori reci se petreceau rând pe rând pe şira spinării,deşi nu îi putea situa în arealul temerilor. Iar lumina aia, lumina aia transparentă care îl învelea din toate părţile cu o delicateţe fără seamăn, simţea o linişte fără asemanare. Pe toţi zeii!!! Exclamă realizând situaţia…doar nu am…şi prinse a-şi atinge aproape dureros antebraţele…hmmm, simt durere, bine, bine, sunt încă aici, deşi inima bătea să-i spargă pieptul acoperit de armura grea de fier.

n      Nu te teme Aelius, zămislit din Niflheim, tărumurile de gheaţă ale prea-măritului Surtur. Suflul vieţii tale ne este preţios nouă pentru a te trimite spre Hyrrokkin,biet suflet zgribulit,rostii o voce gravă,adâncă, mai adâncă decât întreg universul….

n      Cine…

n      Nu sunt importante întrebările ale căror raspunsuri le respiri deja, ci răspunsul la întrebarea ce te-a măcinat întreaga ta existenţă.

n      ….

n      Nu te ating săgeţile, cum nu te udă ploile de toamnă, cutreieri pământul de răsărit fără a gusta deloc căruntul bătrâneţii şi nicio fiinţă umană nu îţi poate curma suflul vieţii…sutele de primăveri ţi-au mângăiat pleoapele fără aţi spune însă cine ar trebui tu să fi….

n      Nu ştiu cine trebuie să fiu…ştiu doar că trebuie să ajung în miază noapte…mă strigă întunecimea cerurilor…

n      Aelius, întunericul îţi este tovarăş de drum…mereu ţi-a fost…Baldur îţi va deschide calea inimii…

n      Aelius, deschide ochii să-ţi înţelegi rădăcinile…continuă imperturbabil vocea, deschide ochii Aelius….

Deschise ochii speriat. Mâna dreapta strângea cu putere mânerul învelit în piele al spadei. De fiecare dată când închidea ochii visa acelaşi lucru, de fiecare dată, încontinuu de parcă toate visele din lumea asta se contopiseră într-unul singur. Unul singur, repetitiv, obsesiv, chinuitor, de fiecare dată de neînţeles. Se ridică în picioare,încercând să se dezmorţească. Apoi, prinse a adulmeca aerul fixând întunecimea codrului ce se aşternea tăcut înaintea lui. Codrul lui Hel temuta fiica a lui Loki zeiţa damnaţilor. Cuprinsul său nu îl puteai percepe cu ochiul liber,potecile sale fiind ascunse în întunericul fără întoarcere ce îi străjuia secretele. Niciun om cu o fărâmă de raţiune nu l-ar fi traversat,dar oamenii nu iubeau întunericul, nu îi înţelegeau chemările, atingerile reci. Aproape simţi gustul beznei, mângâindu-ţi bătăile infernale ale inimii ce stă să-ţi spargă pieptul. Dezlegă armăsarul şi cu mişări incete dar ferme îl încălecă. Noaptea era chiar la mijlocul său,dar nu era timp de pierdut în gânduri negre. Chemarea aceea mută a orbitorului întuneric era tot mai intensă. Dacă ar fi ocolit codrul pe la trecătoarea dracului ar fi pierdut peste zece ceasuri, printre cursuri de apă, iar mirosul de om îl detesta.

n      Haide Kira, spuse el mângâind cu dragoste animalul, să purcedem la cale. Cale lungă este aşternută în faţa paşilor noştrii. Puternicul armăsar porni uşor într-un trap uşor, iar câteva clipe mai târziu cal şi călăreţ se făcură nevăzuţi în întunericul pădurii.

………………………………………………………………………………………………

           

            Pădurea îi înconjura cu întunericul său devastator şi liniştea aceea asurzitoare îi obliga toate simţurile să stea la pândă. Codrul avea renumele lui malefic,pentru că nimeni nu îl putea trece fără acordul duhurilor pădurii, silfii. Sunt un tot al întregului, slujitori devotaţi ai prea-puternicei zeiţe a lumii de dincolo. Hel, fiica vicleanului Loki, cel mai înfricoşător dintre zei. Silfii, erau spiritele vii ale arborilor, plutind printre ramurile lor fără glas. Te atrăgeau cântându-ţi, iar cântecele lor îţi devorau raţiunea alunecând pe pantele întunericului care te devora fără nicio deosebire. Nimeni nu avea dreptul să calce gradina zeului fără să plătească preţul suprem. Kira începuse să de-a semne de nelinişte, semn că duhurile ştiau că cineva le trecuse hotarul. Aelius îşi strânse mai tare chingile coifului său ascuţit, lăsându-şi palma dreaptă să alunece uşor spre spada lungă de la brâu. Nu putea oprii Silfii cu spada lui,însă se simţea mai în siguranţă simţind-o atât de aproape. Copacii prinseră a foşnii, deşi niciun vânt nu tulbura bezna aceea înfiorătoare. Kira devenea tot mai neliniştit, fornăind, mergea aproape poticnindu-se. Aelius simţii teama animalului, descălecă îi prinse frăiele în mână şi porni pe lângă el afundându-se tot mai mult în bezna vie ce-i înconjura din toate părţile. La un moment dat Kira se opri brusc, având o privire îngrozită, refuză să mai facă un pas. Ceva se apropia cu repeziciune. Aelius, lăsă frăiele animalului, smulse scutul în formă de semilună ce atârna de şa, îşi lăsă apărătoarea feţei, trase spada lungă din teacă şi aştepta în poziţie de luptă.

                        Zgomotul devenea tot mai insistent, ca şi cum ceva se târa printre ramurile copacilor, de peste tot şi de nicăieri. Se apropia cu repeziciune. Un zgomot scurt, ceva tăia aerul cu o viteză infernală. Aelius, ridică scutul de lemn ţintuit de bucăţi de fier,cu o viteză uimitoare. O săgeată se înfipse în el. Prelungă, frumos lucrată,silfă. Încă odată ceva biciui aerul,dar o strafulgerare de lamă sfâşie în două o altă săgeata venită de nicăieri.

n      Hmmm...niciun om nu poate birui agerimea unui silf, dar iată omul acesta facut asta...neobişnuit, chiar neobişnuit,se auzi o voce aproape ca un sursur muzical...

n      Silfi, protectori ai codrului lui Hel fiică prea iubită a lui Loki,stăpânul lumii de dincolo,glasurile voastre nu îmi tulbură raţiunea şi nici săgeţile cu vârf cioplit în fierăriile din Helheim tărâmul de foc, spuse Aelius cu o voce de tunet!!! Întorceţi-vă în ramurile ce v-au zămislit altfel veţi pierii cu toţii!

n      Să pierim noi omule? Suntem duhurile din Svartalheim,, suntem pământ şi materie deopotrivă, gardieni ai grădinii prea-iubitei Hel. Cu temerile ce vă îngrozesc sufletele ne hranim,cu sacriciul celui adus ofrandă lui Hel ne înfruptăm. Trupurile noastre nu cunosc osânda cărnii....

n      Şi totuşi săgeţile voastre ce au gustat în vărfurile slefuite focurile damnate ale lumii de dincolo s-au oprit frânte în tăişul spadei mele rostii cu duritate Aelius. Glasurile voastre nu îmi tulbură auzul şi inima nu-mi cade pradă deznădejdii.

n      Mmmm... haina ta umană ascunde multe nelinişti tinere Aelius...spuse o voce gravă de data asta...greoaie şi totuşi neobişnuit de blândă...ascunde întrebări fără răspunsuri, gânduri ce nu îţi aparţin îţi tulbură mintea...numele este Kaukis şi sunt paznicul celor 9 taine, crescute din inimi de oameni şi zei deopotrivă, Lord Protector al marelui Rubezahl, stăpânul lumii subterane.Din întuneric îşi făcu prezenţa o siluetă masivă,neobişnuit de înaltă, învelită în straie monahale deşi Aelius percepu prezenţa unei armuri,capul îi era acoperit de o glugă puţin ţuguiată,doar barba neagră precum străfundurile pământului şi ochii care aruncau parcă străfulgerări de lumină,puneau în evidenţă prezenţa unui bărbat de o forţă neobişnuită. Aelius se trase câţiva paşi în spate. Fiinţa din faţa lui părea a fi gigantică.Nu te teme Aelius, zămislit din Niflheim nu am fost trimis să îţi smulg taina pentru a o întoarce în Regatul Pământului. Se întoarse brusc ridicând amandouă mâinile, pământul prinse a tremura şi un huruit tot mai adânc se apropia venind parcă din toate părţile. Silfii, începură să se tânguiască cu glasul lor plin de miere,dispărând cu desăvârşire. Aşa da...parcă e mai bine fără atâţia ochi Aelius.

n      Ai spus că te numeşti Kaukis, Lord Protector al marelui zeu al lumii subterane, al lui Rubezahl...dar gnomii sunt atât de....

n      Mititei în dimensiuni...da ştiu Aelius....dar eu nu sunt vlăstar al gnomilor, aceşti bătrânei sfert din oameni, restul din frăţia pământului cerniţi. Ei se mişcă cu uşurinţă prin pământ la fel cum oamenii merg cu uşurinţa deasupra lui. Pe drept cuvânt lumina soarelui îi tranformă în piatră. Ei cresc comorile pământului şi le păzesc de lăcomia oamenilor. Eu nu sunt gnom, ci un uriaş,mişeleşte capturat prin vrajă şi înlănţuit în adâncurile de foc din Helheim. Zece mii de cicluri, am cutremurat pământul crescut în iadurile Infernului,am atacat sufletele celor vii, am uneltit ca oamenii să se ucidă între ei. Zece mii de cicluri de tinereţe pierdută în prea multă ură pentru viaţă. Păşeşte alături de mine tânăr vlăstar născut din rădăcini de lumină Asgardă, şi suflet îngheţat în ţinuturile din lumea marelui Surtur stăpânul din Niflheim.

n      Îmi toti spui aceste lucruri pe care ....le simt şi în....

n      În vis bunul meu Aelius...în vis...deoarece mesajele zeilor îţi vin în vis...Aelius se opri consternat, iar buza de jos îi tremura fără oprire....

n      Deci ştii cine sunt eu? Exclamă cu o stupoare crescândă. Cu un gest nesigur îşi deschise chingile coifului, lăsându-l să cadă pe podeaua înnecată în vegetaţie a pădurii. Legănându-se uşor de pe un picior pe celălalt, Aelius se apropie de uriaşul Kaukis şi se aşeză pe pământul reavăn de atingerea primelor frânturi de dimineaţa.

n      Cine sunt eu Kaukis întrebă Aelius concentrându-şi privirea spre interlocutorul său?

n      Nu cred că aceasta este întrebarea care îţi macină simţurile dintotdeauna ci mai degrabă ceea ce eşti tu!!! Nu de puţine ori viaţa te-a încercat scăpând de fiecare dată fără cea mai mică zgărietură... ai cunoscut gheţurile din tărmurile oamenilor şi ai trecut prin văpăile arşiţelor ucigătoare din lumea de foc fară ca un singur fir din creştetul tău să aibe de suferit. Cine eşti nu contează acum, timpul îţi va dezvălui asta la momentul oportun. Ceea ce eşti îţi va fi dezvăluit şi care este motivul pentru care doreşti să ajungi în ultimul teritoriu al oamenilor din miază-noapte.

n      Simt că trebuie să ajung acolo Kaukis...nu ştiu de ce...dar întreaga mea fiinţă mă poartă înspre acele ţinuturi. Dorinţa de a trece în pasul meu pământurile acelea este mai mare parcă şi decât nevoia de a afla cine sunt eu. Locul acela jinduieşte după mine...mă strigă cu glas necunoscut.

n      Vei afla toate tainele Aelius, toate răspunsurile în pas de dimineaţă.O vreme voi călătorii alături de tine căci vezi tu şi pe mine mă strigă teritoriile de nord....

Uimit, contrariat de toate aceste lucruri care parcă s-au derulat mult prea repede Aelius îşi culese cu gesturi încete coiful de pe jos,apoi îl găsi pe Kira care se retrăsese langă un pâlc de copaci. Încălecă şi în pas domol, alături de paşi nemăsuraţi de mari ai lui Kaukis, intră mai mult în adâncul pădurii,deşi lumina dimineţilor trebuia să fie foarte aproape. Vegetaţia deosebit de deasă şterse orice orice urmă a oricărei prezenţe iar bezna aceea vie cuprinse iarăşi întregul în braţele sale nevăzute.

................................................................................................................................................

                        II

            ,,Viitorul se prefigurează sumbru,la fel cum o arenă nu mai este împânzită de

               luptători ci zace în întunecimea sângerândă a morţii. Înspre sfârşitul lumilor,

               forţele răului şi a Haosului, o va depăşi pe cea binelui şi a ordinii. Viitorul era

               întunecat pentru stăpânii Asgardului. Prea Întunecimea sa, Loki, Stăpânul Lumii

               de Dincolo,va frânge lanţurile divine care îl ţin captiv,pornind să sacrifice

               lumea, fie ei zei sau oameni deopotrivă. Loki îşi va elibera vlăstarele Focurilor

               Veşnice, proprii săi copii, pentru a pedepsii îndrăzneală oamenilor care s-au

               închinat Luminii şi să se răzbune pe zeii Asgardului. Loki vă coborâ asupra

               tuturor o iarnă devastatoare care va dura trei ani, Fimbulwinter. Pământul se

               va cutremura, stelele se vor prăbuşii,morţii vor veni din Niflheim şi

               Helheim pentru a-i ataca pe cei vii.”

GEIRRENDOUR- Paznicul Zeilor:

Cei trei neobişnuiţi tovarăşi de drum, înfruntau teribilul codru care părea cu fiecare pas că este tot mai des tot mai greu de străbătut. Noroc cu braţele puternice ale lui Kaukis,deoarece era interzis să foloseşti spada pentru aţi găsi calea. Codrul era viu, iar arborii nu tolerau violenţa de niciun fel. Te-ar fi ucis într-o clipă transformându-te în parte din natura lor, hrănindu-se cu tine, devorându-te. Aelius era conştient de asta, din acest motiv îl lăsa pe uriaşul Kaukis, care ajutat de braţele sale musculoase, întorcea cu blândeţe contorsionatele braţe ale copacilor milenari creând o cale de trecere,anevoioasă de altfel. Imediat în spatele lor natura se împreuna iarăşi, în acel dans aproape palpabil de foarte sufocant. Curând parcă vegetaţia începea să se mai estompeze şi după vreo câteva ceasuri de istovitoare cale, ajunseră într-o oază de lumină, o poiană imensă luminată de cerul aproape ajuns la amiază. Aelius simţi căldura binefăcătoare a soarelui atingându-i chipul cu delicateţe.

            --Poiana aceasta Kaukis…..

            -- Nu are ce căuta aici într-adevăr rosti foarte încet uriaşul privind cu atenţie

               de jur împrejurul acestui loc răsărit parcă nefiresc din monstruozitatea codrului.

n      Să fie Silfii duhurile păduri spuse tot în şoaptă Aelius?

n      Silfii nu au ce căuta în această împrejurare Aelius, ei sunt sufletele arborilor, păzitorii grădinii unde a prins viaţa întunecata zeiţă Hel, fiica înlănţuitului Loki. Nu părăsesc în nicio împrejurare, răcoarea beznei ce le oferă suportul lor existenţial, plus de asta Silfii detestă lumina soarelui.

n      Atunci….

n      Această oaza de lumină este doar o plăsmuire…nu are ce căuta aici răspunse Kaukis…

Aelius îşi lua cu mişcări foarte atente la peisajul bizar care se întrezărea atât de nefiresc în jurul lor, scutul, în timp ce mâna dreaptă strângea deja cu insistenţă mânerul sabiei. Kira devenise din nou neliniştit. Dintr-odată Kaukis îşi desprinse cu un gest fulgerător mantia care îi învelea corpul său cât un munte, care se prăbuşii la pământ. O armură strălucitoare învelea tot bustul lui Kaukis, cu certitudine prelucrată de gnomi şi călită în flacările veşnice. Coiful care îi învelea capul părea a fi o prelungire a armurii, de parcă totul era prelucrat dintr-o singură bucată perfectă. În mâna stângă se vedea un scut uriaş din aceeaşi conformaţie ca şi armura, iar în mâna dreaptă ţinea un topor cu două lame,armă specifică gnomilor din subteran de altfel, dar această era uriaşă atât de uriaşă încât spada grea a lui Aelius părea o jucărie în comparaţie cu aceasta.

n      Pregăteşte-te Aelius…pregăteşte-te să înfrunţi….

Dintr-o dată o lumină orbitoare păru a irumpe exact din mijlocul poienii, atât de intensă încât pentru o clipă Aelius închise ochii dureros. Îi deschise la timp să lase capul brusc pe spate, văzând lama sclipindu-i în ochi. Se trase în spate lăsându-şi viziera jos. Ridică brusc scutul cu mâna stângă la timp pentru a para o lovitură de spada atât de puternică încât îl doborâ la pământ. Imediat era în picioare,spada lui despicand aerul,crăpând în două un bolovan. Inamicul era mai iute parcă şi decât gândul,anticipându-i parcă fiecare mişcare.

n      Pe toţi zeii Kaukis cine sunt oponenţii noştrii de au lovituri atât de năpraznice?

n      Oponenţi Aelius? Nu…este doar unul singur…unul cu forţa a o sută de bărbaţi,care zace aici de foarte….nu apucă să sfârşească fraza cand fandă şi cu o

lovitură infernală de scut, păru pentru o clipă că spintecă aerul, însă ceva deosebit de greu rupse toate ramurile arborilor, din stânga lui. Cu un singur pas Kaukis era în locul în care căzuse acea enormă greutate întinse toporul de luptă ca şi cum ar fi urmat o decapitare când o voce venită de nicăieri deconspiră făptura care îl puse pe Aelius de două ori în situaţie dificilă.

n      Stai….ai câştigat cinstit….uriaşule Kaukis spuse vocea…dintr-o dată poiana se umplu cu o lumină caldă în momentul în care învinsul îţi scoase coiful de luptă. Aelius văzu cum chipul lui Kaukis se crispă, apoi fu martor unui eveniment care îl lua complet prin surprindere. Uriaşul îngenunchie în faţa invinsului, într-o atitudine de respect. Aelius se apropie mai mult de cei doi uriaşi, până când Kaukis îl opri cu mâna stânga la distanţa relativă de cel căzut la pământ. Înţelese că era un personaj important de vreme ce el însuşi stătea în genunchi,drept urmare se conformă noi situaţii.

n      Kaukis...Kaukis...cine ar fi crezut că noi îmbătrânim...spuse necunoscutul urmând un râs hodorogit. Se prinse de braţul întins al lui Kaukis,ridicându-se până la mijloc.

O frunte lată încadra un chip foarte dur acoperit cu o barbă deasă putin sură spre colţuri,iar ochii parcă aruncau flăcări dintr-un albastru nemaivăzut. Statura lui era la fel de impunătoare ca si a lui Kaukis, o cămaşă de zale îi acoperea pieptul proeminent,având deasupra o armură străvezie impecabil meşteşugită, iar coiful întruchipa un demon din timpuri străvechi, de care Aelius auzise doar fracţionat printre cântecele de jale ale oamenilor. Străinul îi simţii privirea şi fără să îl privească îi vorbi indirect privindu-l direct pe Kaukis.

       -- Simt rădăcini de lumină alergând în jurul tău tinere Kaukis...poate că nu este totul pierdut...are braţele puternice şi spiritul îi este viu, arde cu flăcări vii,însă nu prea are încredere în inima lui. Şi din câte simt eu nu îşi cunoaşte trecutul. Kaukis se întoarse rigid spre Aeulius, fixându-l cu privirea. Nu, nu ştie nimic. Atunci trebuie să îşi afle originile, continuă imperturbabil străinul spre consternarea din ce în ce mai profundă a lui Aelius.

      Aelius, se apropie de Kaukis şi străinul acesta ciudat,îţi scoase cu mişcări domoale dar ferme coiful greu,împlântă spada în pământ,alături lăsând şi scutul greu. Se aplecă pe genunchiul drept şi se uită fix în ochii străinului...

--Nu ştiu cine eşti şi sincer nici nu pun preţ foarte mare pe noile cunoştiinţe, însă lucrul care mă deranjează cel mai tare este atunci când se discută despre mine ca şi când aş fi invizibil la fel precum unii au atacat doi călători paşnici cu mai ştiu eu ce magie. Kaukis dădu să se ridice,dar străinul îl prinse de mână,liniştindu-l. De când am păşit în pădurea asta recunoscută pentru modul în care îţi fură raţiunile, pentru felul în care îţi tulbura mintea creându-ţi tot felul de plasmuiri,toată lumea mai puţin armăsarul meu care nu are graiul vorbirii, m-a privit ca pe un element necunoscut...toată lumea se teme de mine. Îmi vorbiţi despre zeii Asgardului ca şi cum ar trebui să îmi pese de existenţa lor!!!

-- Hmmm...murmură străinul, tinere, aş vrea să te întreb ceva...ce anume îţi aduci aminte de dinainte de a intra în codrul negru? Ce amintiri ai de dinainte ca paşi tăi să te aducă pe aceste meleaguri întunecate.

Aelius, se uită la străin zâmbind aproape dispreţuitor auzind non-sensul acestei întrebări. Râse nervos, încercând să îşi amintească de unde venea în noapte aceea când adormise la marginea codrului, lăsându-se pradă acelui vis ciudat pe care ştia cu certitudine că îi tulburase şirul nopţilor de prea multe ori. Chipul i se contractă aproape dureros. Se ridică în picioare făcând aproape fără să îşi de-a seama câţiva paşi în spate. Pe toţi zeii îi urlă raţiunea...nu îmi aduc aminte. Ochii i se dilataseră de o groază care începea să pună stăpânire pe fiecare fibră a fiinţei sale. Îşi forţa mintea să îşi amintească privind fix pe străinul acesta ciudat,ai cărui ochi îl striveau cu priviri grele...cine cunt euuuuuu?

--Nu îţi aduci nimic aminte din tot restul vieţii tale de până acum să înţeleg, continuă la fel de imperturbabil străinul. Hmmm ... şi asta este poate cea mai mică dintre probleme deşi simţi că un anume vis a gustat de nenumărate ori repetitivitatea. În momentul acela Aelius ridică privirea înspre străin. Mda exact cum am simţit eu. Timpul îţi cerne paşii pe deasupra lumilor fără a avea cunoştiinţă de existenţa certitudinilor care le situează într-o realitate palpabilă. Eşti parte a întregului deşi nu te regăseşti în nicio fracţiune a lui. Exişti pur şi simplu. Fără început şi fără înţelegerea cărnii...

--Părcă toată existenţa mea până acum este un gol imens continuă Aelius...nu reuşesc sub nicio formă să înţeleg raţiunile care m-au adus aici...

--Destinul îţi este măreţ plămădire a Asgardului. Simt în tine lumina Aelius,ce contrabalansează partea întunecată zămislită în vastele câmpii din Niflheim. Dar nu eu sunt cel mai în măsură să îţi spun toate aceste aspecte...cu certitudine nu eu...spuse încet străinul..

--Toată lumea îmi spune mereu acelaşi lucru,dar nimeni nu îmi spune de ce mă simt atras de partea întunecată a ţinuturilor de miază-noapte...sunt un pribeag fără trecut,captiv în acest prezent fără lumină spuse aproape mut Aelius. Sunt alături de doi uriaşi în mijlocul unui loc fără capat care se încolăceşte în mintea mea sufocându-mă. Aelius, se ridică, îţi introduse spada în teacă,atârnă scutul greu de şaua animalului,culese apoi de jos coiful pe care şi-l aşeză pe chip, trăgându-şi mănuşile grele de piele se îndreptă spre armasar, punând piciorul drept în scara şeii....

--Stai...spuse străinul...drumul tău este deja de mult delimitat, iar dacă mie şi lui Kaukis ne-a fost hărăzit ca, drumurile noastre de căutare a celui născut din contradicţiile celor două lumi, să ni se întâlnească astăzi atunci fie...mergem împreună spre tinuturile oamenilor de miază-noapte, la graniţa cu lumea morţilor...se ridică în picioare la fel de impunător ca şi Kaukis care continua încă să stea în genunchi privind cerul....vremuri pline de spaimă şi durere se arată în calea noastră. Se întoarse brusc spre Aelius privindu-l fix. Eu sunt Baldur, născut în cetatea Asgardului, protector al drumurilor şi al călătorilor săi. Aelius, se oprii preţ de căteva clipe, apoi se întoarse către impunătorul Baldur...tu eşti cel din visul meu...Uriaşul se apropie de el aşezându-şi mână dreptă peste umărul său. Îţi cauţi rădăcinile fiu al celor două lumi?!! Să mergem cu toţi să îţi îndeplinim menirea între lumi, deoarece calea nu ne mai este potrivnică...priveşte...Aelius privi în direcţia indicată de înţeleptul Baldur şi observă cu uimire cum arborii se preschimbau într-o cale pietruită. Înspre capătul acesteia se zărea lumina binefăcătoare a soarelui. Aelius încălecă, luă frăiele armăsarului şi porni uşor urmat de cei doi uriaşi.

..........................................................................................................................................

      Trecură ceasuri bune de când mergeau agale pe drumul şerpuit printre văi şi cîmpii. Uimitor era că, deşi se aflau pe o rută a oamenilor nicio suflare nu întâlniră, nici oameni nici fiare de niciun fel...nici vântul nu adia, nimic,totul fiind nefiresc de mut, de oprit în loc. Nici unul dintre ei nu cuteza deloc să tulbure în niciun fel tăcerea aceasta ciudată care se derula în faţa paşilor lor. Uriaşii păşeau uşor unul lângă celălalt,singurul zgomot care lovea tăcerea erau clincheturile armurilor care involuntar se cioneau unele de altele. Ambii păreau cufundaţi în muţenia naturii. Mintea lui Aelius alerga deznăjduită printre amintirile care refuzau să îţi facă simţită prezenţa, de parcă totul care îl reprezenta, el, nu existase niciodată. Încerca din răsputeri să găsească ziua dinainte de a poposii pe acel drum...de unde venea şi poate cea mai teribilă întrebare unde anume trebuie sa ajungă. Chemarea Nordului era aproape infernală. Uriaşii care îl însoţeau ştiau atât de multe despre el, dar totul era atât de îmbâcsit de ireal,deşi săgeata care i se înfipse în scut fusese cum nu se poate mai reală, mănuia spada perfect dar nu mai ştia când învăţase să o mânuiască, cine fusese tată lui, cine i-a dat viaţă. Realizase cu stupoare că el practic nu exista, o nălucă în lumea oamenilor, un războinic solitar. Pierdut în gânduri întoarse capul spre cei doi tovarăşi ai săi neobişnuiţi. Baldur cel Sur îşi înclină fruntea uşor către el, semn că îi înţelegerea frământările profunde.

--Kaukis nu am sa fiu nesincer cu tine...spuse abia şoptit Baldur, zvonurile sunt adevărate...Kaukis se opri aproape străfulgerat în drum,ochii lăsând să se întrevadă o licărire de groază. Fu nevoie ca Baldur să îl urnească din drum pentru a nu stârnii suspiciunile lui Aelius.

--Cum este posibil şuieră Kaukis? Zeii Asgardului l-au închis pe vecie,gnomii l-au înlănţuit cu meşteşul lor, iar oamenii au prăvălit un munte peste intrarea în acest tumul uriaş. Este damnat pe vecie atât el cât şi progeniturile lui dezgustătoare. Cine a putut fi atât de nesăbuit încât să elibereze din fiare pe ucigaşul de lumi? Unde este? Îşi strânge armata?

--Mai uşor Kaukis...mai uşor şopti Baldur. Nu îşi mai strânge armată. A strâns-o deja. Kaukis se opri din nou străfulgerat. Baldur continuă imperturbabil...oamenii Kaukis, oamenii din Nord unde ne îndreptăm acum noi paşii. Aşa se întâmplă de fiecare dată când zeii Asgardului au crezut în bunătatea oamenilor. Le-au dăruit prea mult drept de a alege pentru ei,dar nu au mai ştiut când să se oprească. Uite au mulţumirea acum. Asgardul se apropie de punctul terminus.