duminică, 10 aprilie 2011

NOŢIUNI

Cum poţi înţelege absurdul când un om asediaza alt om furându-i individualitatea şi obligându-l să poarte o mască desemnată de el însuşi?! Absurdul nu poate fi înţeles decât în situaţia în care te identifici cu el însuşi. Ceea ce niciodată nu am înţeles, este, de unde oare vine dorinţa aceasta din ce în ce mai acerbă de a transforma superficialitatea într-o artă, de parcă aceasta ar fi plecat dintr-un punct, ca şi centru efectiv al tuturor lucrurilor. Am rămas cu un gust amar, pe  când încercam atingerea ideatică şi de nicăieri a apărut un gândac de bucatarie îmbălsămat în credule imagini luate în sistem copy-paste de pe google şi transformate în idei proprii scuipate efectiv în mediu virtual alb care au surprins  gust  “ chipurile” de artă. Astăzi numai ştim ce să aducem original unei gândiri considerate deja greoaie, drept urmare facem infuzie de morbid, de funebru, în încercarea disperată de a epata, de a ieşi în evidenţă mimând o precocitate juvenilă autentică. Nu există precocitate juvenilă autentică. Există doar miile de maşti cu care toţi ne învelim pentru a nu mai fi atât de anoşti, cenuşii, nebăgati în seamă . Gândacul de bucătarie care mi-a zgâriat raţiunea astăzi, cu inferioritatea s-a unică, era un gândac tânăr, necopt, care dorea să se afirme în ochii mei smulgând cuvintele cu forţa din foile mele imaculate cu o brutalitate nemaintâlnită. Nu înţelegea raţiunea cuvintelor de a se urma unul pe celălalt în mangâierea delicată a unui condei crescut din raţiunea unui strop de gând. Era deja îmbătat de ideea ca îl lăsam să îmi traverseze foaia delicat atinsă de litere. Narcisist din fire şi perfect gol pe dinăuntru încerca să mă definească pe mine folosindu-şi doar antenele pentru a comunica. Nu înţelegea că antenele îi crescuseră tocmai pentru a putea recepta noul său început de drum. L-am scuturat cu dezgust de pe foaie zdrobindu-i întregul sub călcâiul meu stâng. Unii gandaci poate nu merită să fie salvaţi.
                        Nu am înţeles apoi, nevoia imperioasă de a despica cuvintele celuilalt doar din necesitatea de a-ţi asigura primul loc şi premiul întâi. Cum poţi să faci asta când nu a existat niciodata pentru tine locul doi? Te-ai născut direct esenţa, fără să fi fost nicicând rotunjime de gând. Am învăţat însă să accept că neajunsurile pleacă din vechi frustrări care nu au fost acceptate niciodată că există cu adevărat. Şi nu putem fi toţi imaginea celuilalt, cum nu putem să fim rânduri perfecte chiar de prima dată. Suntem oameni şi din start avem primele neajunsuri pe care întotdeauna încercăm să le corectăm având exemplul înaintaşilor noştrii sau pur şi simplu de unii singuri. Drumul petrecut de unul singur, fără a te abate deloc de la calea pe care ţi-ai impus-o singur, te inchide în propriul univers singular limitându-te doar la ceea ce cunoşti prin prisma propriei raţiuni. Tot restul e malefic şi trebuie călcat în picioare. Cadavrele de pildă pot fi un bun subiect de limbaj non-verbal însă în limita iubirii pentru oameni morţi. Nu poţi să ignori gusturile unora pentru moarte. Moartea este doar o încercare de a sări în ochi accidental voit,dar nu letal ca şi acidul sulfuric de pildă. Este o încercare până la urmă de a exprima ceva care deşi morbid a început să prindă printre micile insecte născute în spaţiu crepuscular. Este o noţiune pur şi  simplu ca oricare alta, însă, când totul în jurul nostru este atât de întunecat şi de trist, de ce avem nevoie de durerea şi mai mare a trecerii în nefiinţă? De ce întotdeauna ne îngrămădim să definim lipsa de viaţă când avem minunaţia vieţii în ochii noştrii pur si simplu?!
                        Ne regăsim în faţa unei societaţi descompusă în tristeţe de oameni tineri. Şi atunci care mai este rostul vieţii când ne naştem direct morţi…..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu