ALB ŞI NEGRU

De când am redescoperit lumea în alb şi negru, restul culorilor au prins gust de invidie în faţa dorinţei mele de a fi strict. M-am îngustat în mine însumi, atât de intens încât nu mai simt nimic. Sunt o carcasă goală, un complex dezordonat, care nu se mai întrepătrunde în culorile tale verzi. Exist doar din raţiunea vieţii, apărută pentru a-şi găsi capătul oricare ar fi acela. Şi nu este nevoie să fie un capăt în culori. Sunt un străin de oameni. Un amestec de pelin şi purpură, rotunjită să devină amestec neglijabil de prea amar. În fond de ce ar conta să exist ca şi parte concretă a unui întreg, în contextul în care eu abia fiinţez ca şi parte a unghiurilor mele boante, orientate spre apus?!

                        Ştiu că am nevoie să respir oxigenul tău tot. Dar de ce aş face asta? De ce să respiri tu draga mea doar într-un sfert de minut din totalul care defineşte ora?  Orele tale sunt doar ale tale...în fond eu sunt doar un amalgam straniu de secunde, nimic mai mult. Mă scurg în negru spre albul ochilor tăi, alungând cu ura orice urmă de culoare din preajma firii mele strâmte. Numai doresc nicio culoare blândă să sufere din iubire pentru mine însumi. Eşti hârtia unde este spurcată culoarea literelor acestea...şi mă rog pentru ce atât efort să îţi mai pese de non culoare când simbioza ta cu întregul, este atât de roşie, de clocotindă.

                        Am fost albastrul neţărmuit de iubirea ta portocalie. Sunt alb şi negru surprins într-o clepsidră. Sunt ermetic şi gol. Eu pur si simplu. Mă tot întreb, oare au unde au dispărut primele raţiuni? De ce raţiunile rămase sunt atât de lipsite de culoare şi sugrumate în prisme îngăduite de alţii spre o nuanţare a unei existenţe aproape duale în această existenţă pământeană. Şi dualitatea aici nu are nicio legătura cu