TIMIDITATE- DESPRE VALOAREA NON-SENSULUI

M-am născut timid. Am crescut la fel de timid în umbra înţelesului tău pentru cei temători de prea-oameni şi rosturi de înţeles. Sunt manifestarea unui abis luminat obtuz de insecte necunoscute mie, sunt diafanul crescut stingher din pleoapa ta delicată, sunt albastrul celui dintâi cer redescoperit pas cu pas.

                        Se prea poate să fiu eu cel dintâi născut, acel ghemotoc de viaţă, conceput în pântec de amurg, fără ştiinţa sinelui tău, mult prea preocupat de travaliul trecerii printre lumi, a noii vieţi, oferită jerfă. Altarul în care o lună amară oferă îmbăiere, celor născuţi la început de crepuscul, când dimineţile se pregătesc să îşi imbrace straiele din stropi de rouă împletite, cu fiecare răgaz de timp mai aproape de acel moment absolut esenţial enunţat in scurgerea generaţiilor. Mi-aş dori să spargem împreună tăcerea asta gravă, cu toată bezna ei, să culegem din doi in doi fluturii, necesari nevoii de aripi. Aripile sunt prelungiri fireşti ale pulsarilor ce rezidă în piepturi, sunt un început de încredere acordată timid, nevoilor noastre de zbor în tandem. De altfel zborul unei fiinţe presupune rostul perechii sale regasită după îndelung de singurătate. Singurătatea este reflexul care îndeamnă fiinţa spre nevoia de avea îndeaproape, respiraţia liniştită a celuilalt. Pentru că, deşi ne naştem singuri, din peşterile noastre de căldură, suntem nişte fiinţe universale care emanează viaţa doar prin intermediul altor fiinţe ca şi noi. Se întâmplă uneori să ne regăsim în consistenţa unui arbore, însă totul se petrece la nivelul absolut ideatic. Carnea are nevoie de carne, pulsarul bate zambind când îşi întâlneşte un egal, iar tot ansamblul acesta de virtuţi corespunde singurei realităţi existente pentru fiecare individ în parte.

                        Gustul pentru ascet, pleacă de la premiza că nimic nu este întâmplător. În fond noi oamenii prea ne-am obişnuit să ne grăbim, în loc să stăm cuminţi şi să ascultăm cum adie vântul în ochii noştrii. Existenţa într-o permanentă viteză, doar din dragostea noastră de a fi ca şi ceilalţi, sau mă rog de a ne încadra în noile curente care prind înţelegere de evoluţionism de la prea mult sacerdotal întipărit în oase, nu este o existentă firească. Astăzi, sufletul aparţine raţiunii de a apăsa o clanţă, rotunjită la nivel metafizic în nimic altceva decât este, pentru ca multă vreme mai târziu să se ajungă tot la nevoia de înţelegere pentru cuget. Fiinţa umană în însăşi esenţa ei a adorat excentricul. Când o mie de generaţii de oameni au despicat sufletul în miliarde de părţi, poate ar fi cazul să aibă parte de aceeşi soartă şi formele fără viaţă, create tot prin influenţă umană. Ori acesta în însăşi esenţa lui, este un veritabil paradox. Şi ştiţi de ce? Pentru că sufletul uman, preţul a sute de mii de generaţii de gânditori, nu au reuşit performanţa să înţeleagă nici măcar un 1 %, dintr-un întreg general valabil. De ceva vreme nu mă mai regăsesc printre cuvinte. Îmi par străine de sens pentru înţelegerea raţiunii mele, pe care de altfel o percep lipsită de preocuparea singulară care îi conferea cel puţin până acum o autentică linişte. Astăzi mă dor urechile de la atâta linişte. Culmea este că ciorovăiala există cu înalt aplomb însă.

                        Ce se întâmplă atunci când vreme de peste 20 de ani se forţează îndobitocirea forţată a unei entităţi culturale, oferindui-se perspectiva unei anumite singularităţi, aceea a libertăţii de a face exact ce doreşte după o perioadă pe care de altfel nu a trăit-o pentru a cunoaşte non-liberalizarea prin care au trecut câteva generaţii veritabile de oameni. Se încearcă, se forţează şi observ că reuşeşte strategia potrivit căreia orice om astăzi care se bate cu pumnul în piept, asemeni unei veritabile gorile alpha şi care uzitează un limbaj redus la puţinul oferit de super libertatea de a face ceea ce vrei într-un micro-univers de sub-urban, să poată fi rostuit la rang de artist. Astăzi o însemnată parte a tineretului nostru, care a citit cu mare greutate prima carte de basme a lui Petre Ispirescu, în jurul vârstei de 18 ani, consideră cu forţa tineretii sale că a agonisit un limbaj literar suficient pentru a-şi permite să strige unui titan să publice poeme ce calcă în picioare întreaga demnitate a hartiei, deoarece monitorul calculatorului personal este deja îngreţoşat de paralelismul pe care este nevoit să îl străbătă.

                        Se prea poate să fim prea timizi cu noi înşine, la fel de bine cum suntem prea delăsători atunci când situaţia în sine are parte de căi din ce în ce mai întortocheate, mai sinuoase. Mai bine preferi să elogiezi un candelabru, decât să deguşti chiar dacă timid, frumuseţea pură a unui zâmbet. Şi cu toate acestea viaţa este atât de frumoasă.