Liniştit, se aprinde cerul

Liniştit, zâmbetul tău picură noaptea,

Şi nu se mai cern norii apă limpede,

Tocmai pe când ai învăţat să zbori,

Dinspre fraged sân.

Liniştit, se aprinde cerul,

Sângerând amurgul tău nu mai respiră din nimic

Pretind că sunt din ochiul tău răspunsul,

Veşnicelor  întrebări...

Şi mă alin din blânda-ţi şoaptă,

Sub pleoapele închise,

Unde zăreşti tu oare cerul senin?

Laşi inimi pradă sublimului ospăţ,

Adormi şi cade, uite cade,

Cade,

Cortina,

Peste iubirea noastră cea dintâi

Liniştit, din paşi îmi creşte drum,

Din drum,

Prăbuşind asupra-ţi noaptea,

Ţăndări cresc din ele vis.

Îmi tac neputiinţa,

Strângând la piept de bun rămas,

Primul câmp crescut la cer,

Şi poate, cine ştie,

Liniştit, se aprinde iarăşi cerul,mâine,

Azi....

Rost de...

Îţi plâng gândurile în cuvinte,

Rostuite să cuprindă în pumni nătângi colţuite clipe,

Culese atent din aşternuturi reci

Nu se mai pre-umblă glasul tău pe aici

Şi păsări nu mai tremură zgribulite în amurgul tău de stele

A ostenit şi timpul să mai fie de partea ta,

Inimă, nu mai bate peste inimă

La unison.

Îngereşti

Dar tu vrabie soseşti din gând îndepărtat

Să-mi zvâgneşti plângând în tâmplă,

Omul  ne-născut,

Din glas cerşeşte poartă-n poartă

Primul său cuvânt.

Ţi-am cerut vesnicia unei clipe

Doamne,

Să mai gust încă o dată

Tristeţea lacrimei de înger

Cernită din ciorovăiala vrăbiilor

VRĂBII

Înţelesul tău pentru glasuri de vrăbii

Arde aripi din zbor încrucişat

Zvâgneşte-n glezna-ţi albă drumul,

Din glas cerşeşte poartă-n poartă,

Primul tău născut.

În sân îţi devorez iubirea şi glas necunoscut,

Mă cerne lacrimă-n pleoapa-ţi  blândă,

Chip cioplit amuză în tainic ospăţ,

Nerostit,

Cuvântul.

Prieteni Vechi

Sorb potecă din drum lung cernită

Alergând calea primului născut,

Din pribegie printre oameni mă închin gîndului tău

Necunoscută…

Arcuşul tău plînge-n vioară de bun rămas,

Cuvintele alegând să tacă în ochii tăi larg deschişi

Îngeri, nu mai sunt să-ţi tulbure albastrul,

Prieteni vechi din tainic glas,

Nu-ţi mai respiră-n ne-cuvinte

PUNCTE...Referinţe Geometrice sau Suma Realităţilor Alternative

Aş vrea să îmi pot regăsi forma delimitată odinioară dintr-un punct. Astăzi este supra-realist crescută într-o formă primară care nu îşi înţelege marginile. Doar creşte fără nicio determinare şi îmi încearcă gustul gândurilor. Mă încearcă tot mai mult înţelegerea pentru realitatea decupată din noţiunea pre-stabilită de realitate alternativă. Realitatea alternativă să fie o constantă tangentă în realitatea propriu-zisă dar amandouă să plece de pe principii de egalitate. Raţiunea îţi poate oferi o realitate prin prisma cognitivului, care se reflectă imagistic la nivel central sub forma bine stabilită a gândurilor. Acestea îşi perfectează traseul lor ca şi forme perfect alternative de percepţie a unui sistem de realitate. Apoi găsim într-o altă formulă realitatea-fictivă derivată tot din întreg cognitiv, dar un proces camunflat în gânduri specifice de non-forme, deoarece nu se regăseşte nicăieri decât în preajma individului care le impune ca aparţinând palpabilului. Adică, un univers alternativ creat adânc în subconştient care treptat pierde contactul cu tangibilul devenind o constantă de sine stătătoare, ce simulează doar realitatea general valabilă, fără a avea deloc exigenţele realităţii propriu-zise. Hai să o definim drept o pre-realitate celei existenţiale, concepută ca un teren de antrenament pentru asediul realităţii autentice. Imaginaţia este corespondentul perfect în acest caz. Fiind o creanţă a cognitivului, perfectează o realitate fictivă, pregătitoare înainte de a efectua trecerea firească spre realitatea autentică.

                        Punctul de pildă reprezintă din prisma mea de înţelegere, prima viziune ce-i drept primară a realităţii autentice. Pentru că fiecare aspect al realităţii generale ce ne precede simţurile a avut un punct de plecare. Însă există şi momente când credem doar în nimic. Şi atunci survine teama de ceea ce nu reprezentăm noi ca fiinţe în acele momente. Vid, neant, haos dezordonat în non-sens spre un minus infinit ce nu se sprijină în niciun imaginativ. Fiind imposibil de perceput nici măcar la nivel ideatic nimicul nu este altceva decât un ocean de puncte crescute unul din celălălalt în aşa fel încât să acopere accepţiunea că totul este în fapt un ne-întreg generat tocmai din accepţiunea că punctul este o stare finită. Însă este un concept greşit să pleci de la ideea ca punctul este o noţiune definitivă. Dacă ar fi astfel, nicio realitate nu ar mai avea plecare de nicăieri. Acesta s-ar anula din start ca formă de naştere a tuturor lucrurilor care ne înconjoară. Deci punctul este un fact definitoriu din care i-a naştere prima formă a oricarei realităţi. Este noţiunea care rezidă la formarea oricărei forme de manifestare universale cât şi pur receptate din areal uman. Din tot acest paradox se naşte o altă întrebare şi anume care este forma punctului? Din punct de vedere geometric, cum este conformat punctul? Putem spune  simplu că punctul este primul cerc primordial. Şi din el se revărsă întreaga realitate a primului început congestionat atât de integru în punct ca şi plecare timidă spre un posibil întreg sau o posibilă formă. Noi oamenii plecăm întotdeauna de la premiza că un început de întreg trebuie să fie neapărat rotund, deoarece este un considerent adânc înrădăcinat în raţiunea noastră mereu sugestionată să ne erijeze în a alege considerentul de perfecţiune ca mod de receptare a propriei noastre imperfecţiuni. Drept urmare punctul este receptat asemeni unui cerc în expansiune spaţio-temporală, deoarece pe lângă considerentul că cercul adăposteşte perfecţiunea prin absenţa unghiurilor de orice fel mai oferă şi un grad de confort emoţional...deoarece parvine senzorialului uman, senzaţia de protecţie. Asta în primă fază iniţială de cognitivitate. Treptat însă cu cât abilitatea de raţionare este cultivată survine prima stare de anxietate în cadrul primului cerc care fusese până atunci considerat un protector desăvârşit. În momentul acesta de exprimare tot mai accentuată a inteligenţei cognitive umane, cercul primordial îşi măreşte volumul într-o măsură în care poate să confere o spaţialitate tridimensională. Cercul nostru strâmt devine astfel un cerc mai mare. Practic ne oferim singuri raţiunea unei realităţi delimitată de jur împrejur de orizontul pe care îl putem percepe vizual. În contextul acestui nou areal de mişcare apărut, raţiunea începe să se delimiteze în raport cu noua senzaţie de vastitate care i se precede înaintea ochilor. Se conformează treptat o realitate alternativă derivată din prima realitate constrânsă de cercul primordial. Cum prima realitate era centrată direct din senzorial spre un imagistic deloc material, această a doua realitate alternativă se dovedeşte a fi una primar-palpabilă. Omul începe să distingă universul înconjurător din prisma obiectelor care îl alcătuiesc, ca fapt definitoriu. Adică devine într-o primă fază, o realitate umană incipientă.

                        Este o etapă în care fiinţa umană, începe să se decopere pe sine însăşi ca parte direct proporţională cu realitatea alternativă pe care singură şi-a oferit-o. Realitatea călduroasă a cercului primordial oferit în pântec, este foarte repede spulberată de perceperea luminii soarelui de pildă, care deşi nu poate fi atinsă tactil este percepută drept o nouă realitate, comparativ cu întunericul călduţ de dinainte. Imediat cu percepţia luminii ca nou factor existenţial, îşi face apariţia tangibilul prin o nouă colosală descoperire şi anume, existenţa mâinilor care sunt cercetate cu o intensitate nebănuită din prisma unui nou născut.(logic aceste două descoperiri acţionează ca factori stimulativi ai tânărului sistem nervos al pruncului favorizând apariţia memoriei)

                        Şi în timp relativ scurt punctul de început, devenit cerc primordial iar mai apoi cerc având ca limită orizontul tridimensional receptat de ochiul uman îşi caută exprimarea într-un cerc mai vast decât precedentul, deoarece capacitatea de cogniţie se desăvârşeşte tot mai insistent. De ce se naşte un cerc din alt cerc? Deoarece modalitatea de acumulare a cunoştiinţelor referitoare la tot ceea ce ne înconjoară se desfăşoară concentric. Când limitele cunoştiinţelor dintr-un cerc au fost atinse, acesta îşi dublează volumul, pentru a permite raţionalului care îl coordonează să atingă noi parametrii de înţelegere a acestui sistem unic de realitate alternativă. Şi totuşi din cerc în alt cerc nu putem vorbi despre libertatea totală de mişcare, oricât de vast ar fi acest cerc. Pentru că fiind receptat drept un rotund, acesta la rândul său este un sistem spaţio-temporal închis. Adică este un element limitativ. Constrânge o entitate inteligentă să îşi reducă activitatea la marginile rotundului. Dar constrângerea nu este una impusă ci forţată de modul în care fiinţa umană îşi gestionează dezvoltarea propriei sale raţiuni. Realitatea autentică presupune un factor mult mai important decât cele enumerate aici, deoarece individul, realizează o trecere de la conştientizarea existenţei cercurilor sale, ca şi prezenţă constrictoare a nevoii sale de libertate la o existenţă atât spaţială cât şi atemporală, asta din prisma neapartenenţei lui ca existenţă la o existent dat, iar pe de altă parte la o existenţă calibrată temporal, care se echilibrează la condiţiile mediului în care desfăşoară activitatea cognitivă. Condiţiile pentru ca o asemenea ruptură să se producă ţin în cea mai mare măsură de modul în care individul îşi gestionează alegerile. Factorul hotărâtor care face diferenţă se află incastrat în abilitatea de a alege dacă fiinţează ca parte definitorie a cercurilor sau alege să spargă sensul lor restrictiv. Libertatea de a alege pentru sine, sau liberul arbitru. Aşadar dintr-o primă captare a înţelegerii sensului de punct am ajuns la o teoretizare a cercului ca factor de plecare dintr-un punct. Deci punctul are o conformaţie geometrică de cerc şi din cadrul său individul îşi poate crea o realitate alternativă, care poate conduce spre una restricţionată sau opusul său adică una general valabilă cotidiană.

                        Dar dacă punctul ca mijloc de plecare al unui întreg nu are deloc o compoziţie geometrică?! Pentru că tot ceea ce am discutat mai sus este nuanţat din prismă eminamente umană şi cunoaştem din teoria lui Einstein că totul este sub apanajul unui relativ absolut. Deci inclusiv punctul. Să presupunem însă, din considerente pur ideale, că punctul deşi centru de referinţă al formării unui întreg, având ca limită de extindere universul cu raportarea lui la infinit, nu are delimitarea concentricului. Adică din alt punct de vedere modalitatea lui de extindere din principii logice nu urmează calea enunţată în rândurile de mai sus. Să presupunem   punctul un univers alternativ concentrat la dimensiunea unui grăunte de nisip. Un întreg care posedă o dimensiune elastică calibrată să existe în vârful unui ac de gămălie cu toate sub-ansamblurile pe care le posedă un micro-univers. Micro-univers deoarece şi acesta există tot pe principiul multiplicării realităţilor alternative din aproape în aproape. Creşte din raţiunea legilor universale, evoluând treptat din miliarde de realităţi fixe spre o singură realitate mobilă existentă. Interlegătura care se dezvoltă din prisme imobile conduce asemeni unui mobilis in mobile spre un context imagistic, ideatic, vast prin măreţia care îl situează în contextul său prestabilit. Punctele sunt poate realităţile noastre ale fiecăruia care sunt dilatate spre a ne potoli setea de întreg care ne caracterizează existenţialitatea în multiplul de forme pe care raţional ni-l alegem să ne reprezinte finit într-un infinit de universuri aproapiate nouă însăşi.

                        Orice realitate pleacă dintr-un punct fix pentru a ajunge după o sisifică transformare evolutivă într-un alt punct. Şi de acolo ciclul continuă infinit. Eu, sunt primul punct dornic să se înţeleagă prin prisma ta, punct deja ajuns la prima destinaţie. Şi nu orice drumeţie prin viaţă se sfârşeşte într-un punct....doar o i-a de la capăt.

                       

                        

ÎN STROPI DE PRIMĂVARA

Astăzi m-am petrecut în ropotele tale de rozalie frântură delicioasă, de soare prim, ce îmi gâdilai ghiduşiu colţuroasa frunte de mereu încruntat pe lumea aceasta. Uite domnule, a prins a a picura lumină peste oameni. Era şi cazul după atâta nefericire cenuşie, să se mai vânturească şi încrencenata asta, răutăcios de albă rătăcită din viitorime. Aşadar, iata-mă proaspăt scos din peştera mea de însingurit, culegând ţanţoş stropii de lumină liliachie ce stropeau tot caldarâmul, cu zâmbetele lor de prea-proaspăt. Oare pe când se cern fluturii?

            Sunt distonanta timbrală care încearcă să se reinventeze dincolo de goana după fluturi, dincolo de redundanta formei tale de prea canonică răsărită exact unde nu trebuia. Şi totuşi nimeni nu îmi răspunde la întrebarea care mă reazămă în ora asta nesimţit de absurdă? De ce doar eu gonesc să cern fluturii, valsând prin recuzita uitată de sărmana aia albă peste zâmbetele voastre?! Şi chiar nimeni nu ştie să îmi răspundă cum înfloresc fluturii când zboară...ştiti voi pasul ăla legănat, ei, acesta este pasul meu, ei nu se leagănă, doar se cern iarna pentru a înflorii în picuri de lumină calduţă astăzi, mâine, în fiecare clipă, mai aproape de dansuri noptatice la lumina becului din mijlocul cerului. Oare de ce nu am putea şi noi oamenii să fim asemeni fluturilor....grea întrebare, grea, grea de tot...să avem gustul efemerului cu adevărat liber, să nu zdrăngănim deloc în zbaterea de aripi. Simt priviri piezişe crestându-mi în de-a latul fruntea şi mă uit cuvincios spre lumea ce priveşte uluită spre cel ce le vorbeşte despre fluturi. Dragii mei ce vă uitaţi aşa ca la maşini străine? Nu aţi mai întâlnit oameni în goana după fluturi? Păi deh...fluturii voştri nu gustă realitatea, nici nu au cum de vreme ce efortul lor de aripi nu vă este decât surd ecou în mintea voastră. Voi nu ştiţi nimic în afară de a dormii într-un întreg pustiu de vorbe. Ce ştiţi? Ce? Ei hai să fim serioşi...uite vă răspund tot eu la întrebare bine? Adevărul stă în explicaţia că, în fiecare primăvară, fluturii apar....şi nu am explicaţia de ce apar. Poate şi crisalidele cred la rândul lor, în raţiunea delimitării lor ca factor de sine stătător, deşi fluturii se pot naşte oricând, chiar şi iarna. Oh Doamne iubesc primăvara din ochii tăi.

Jumătăţi

Dacă timpul s-ar despica în două jumătăţi perfect egale tu draga mea ai fi partea cea luminoasă dintre noi

Ai fi fracţiunea de clipă mai aproape de înţelegere pentru inima mea, şoapta aceea de lumină pură care îmi surâde cu fiecare zâmbet mai aproape de sufletul meu,

Iar spaţiul metric ar prinde gust de linie dreaptă între două puncte prinse-n-tr-un condei

De iluzie cârpită cu bucăţi de suflet ce îşi scurg uşor fiinţa prin măduva de gânduri albe

Din pseudo-esenţialul tău firesc de lumină pură…

Eu draga mea sunt doar corespondentul realităţii tale

Cel care respiră din tine nevoia de oameni

DOR DE LUME

Când a îmbătrânit toiagul

De care îţi sprijineai sărutul.

O oră absurdă,

Înghesuită în neputinţa de a

Simţi iubirea dintr-o clipă

Ţi-a scufundat tăcutul dor de lume

Într-un zâmbet

FOAMEA DE TINE

Astăzi m-am hrănit din tine cu o poftă ieşită din comun. Am descoperit cum poţi să numeri din doi în doi razele de lumină ce se strecoară tiptil peste pleoapele tale plăpânde. Într-un fel sau în altul, totul se rezumă la realitatea mea gazduită în această clipă singulară când îţi vorbesc privindu-te direct în ochi. Multă vreme am crezut că eu pot fi partea ta de înţelegere, pentru oameni, însă s-a dovedit a fi o altă formă de amăgire a mea. Tu, draga mea dragă transpui gustul virtualului într-un limbaj ostenit de carne, care nu simte nevoia unei frământări consistente pentru a creşte. Aluatul din care ai început să fiinţezi este unul standard, setat direct spre a nu fi consistent. Pentru că astăzi consistenţa de sine este un instrument al multiplelor realităţi alternative cu care noi toţi de altfel adorăm sa ne travestim. Prea lesne ar fi exprimarea tangibilă a unui gând crescut din necesitatea renunţării la corzile vocale ca mijloc de percepţie a umanităţii. Mă întreb cum ar fi lumea când limbajul verbal ar dispărea....se prea poate să ne doară urechile de la atâta linişte. Îmi irumpe din adâncul sufletului meu o foame infinită de tăcere. Vreau să nu îmi mai inunzi urechile cu tîngurile tale despre necesitatea atingerii, despre lacrimile turnate aleator, ca un şantaj pentru singurul lucru iraţional care îmi bubuie în piept cu un automatism aproape enervant.

                        Ştii prea bine cât de om sunt eu nu-i aşa? Dacă ştii atunci de ce insişti a-mi tulbura muţenia îngăduită de zei cu dorinţa ta de cuvinte? Chiar nu înţelegi cât de multă durere îmi provoacă şoaptele tale abia răsfirate în timpanele mele bătrane de prea multă zarvă a greierilor de martie? Eu am crescut prea încet pentru dorinţa acerba a lumii spre viteză, am crescut diform de standardele impuse de o societate apărută dintr-un concept de neânţelegere pentru zâmbet. De ce ai nevoie să auzi cele două cuvinte, când atât de bine le regăseşti în privirile mele?! Raţiunea noastră a oamenilor este de a exprima mereu dorinţa inalienabilă pentru îmbrăţişarea autentică. Avem nevoie de trupuri pentru a iubii. Suntem încă, o rasă complet carnală, care are ici colo scurte sclipiri pentru înţelegerea spirituală. Deşi ne-am descoperit dualitatea, gândim încă foarte carnal, avem nevoie incontestabilă de palpabil, deoarece în însăşi forma lui, acesta face diferenţa intre realităţi. Şi totuşi nu toate realităţile oamenilor sunt incontestabile. Foamea noastră de noi înşine este o înşiruire perfectă de cercuri culese cu grijă din câmpii geometrice, cultivate doar de dragul de a fi percepuţi altfel decât suntem. Dintr-o prismă universal valabilă, suntem un întreg comestibil şi atât de perisabil...

Şi totuşi, asemeni unei congruenţe autentice, avem nevoie de eliberarea prin cuvinte rostite unul în prejma celuilalt, tocmai din dorinţa cvasi-absolută de a nu ne împrejmui cu un gard crescut din non-forma ne-cuvintelor. Sunt la fel de om ca şi tine astăzi, drept urmare, gustă-mă.... Astăzi sunt atât de viu pentru tine draga mea,iar mâine nu ne interesează pe niciunul dintre noi, nu-i aşa?

ORELE TALE

Sunt ora respirată în absurd

Şi minutele deşirate monosilabic în secunde

Cer căuşul palmei tale,

Să-şi sădească truda lacrimilor

Râzi cuvinte în nepăsarea mea

Imaginea îmi răneşte timpanul,

Nu mai aud fluturii!!!

Zdrăngănind din aripi caste.

Drumul meu spre stele închipuite,

E un efort de aripi surd ecou în mintea ta,

Dar privesc în ochi fluturi

Flămând....

NE CHEAMĂ TIMPUL

Sunt vânt din fragedă furtună
Geamăt de lumină neştiut
Iar cerul sub înţeles de lună
Poartă parfum de mucegăit

RESPIR INFINIT

Respir cuvinte,

Crescând din tine infinit fără căpătâi

Încerc să-l ating culegând sfârşitul

Şi încercarea fără minte mă reduce fragmentat în punct

De început,

Alergând  în drumuri nesfârşite mă închipui vânt

LIBELULE

Astăzi am avut experienţa atingerii zborului de libelulă. Este fenomenal zborul perfect al acestei fiinţe care nu atinge niciun colţ al lumii fie ea virtuală sau pur autentic palpabilă. Pluteşte pur si simplu ca un simbol al perfectului, într-un univers al ei, tridimensional, în care suma tuturor lucrurilor se rotunjeşte cu exactitate matematica într-o crisalidă translucidă. Nicio definiţie de concept nu o poate atinge în forma ei pură. Pur si simplu pluteşte dincolo de timp, dincolo de esenţă, dincolo de imagini.

            Concretul, într-un rost de înţelegere oferit superficial, reprezintă doar un sfert de cheie desprins dintr-o realitate paralelă cu cea în care există acesta. Omul din mine nu a fost conceput sa existe singur. Coexista în fiecare dintre toti cei care se alătură zborului meu haotic printre rănduri. Pentru că, însăşi acest haotic ordonat al meu, reprezintă o predominantă a unei firi care nu şi-a găsit înca raţiunea propriilor sale aripi. Plâng printre rânduri. Inchipuie-ţi o libelula cu lacrimi în ochi….oare cum vine asta in faţa ochilor tăi închişi?! Ne-am obisnuit să trăim în spatele paşilor fiecaruia dintre noi, în timp ce proprii noştrii paşi ne sunt necunoscuţi. Avem înţelegere pentru sufletele lor dar uităm întotdeauna de ale noastre. Iubim cu intensitate pe celălalt, dar uităm să mai trăim şi pentru noi înşine. Afişăm forme de exprimare ideale, desi interiorul nostru se prabuşeş-te în noi înşine. Suntem dedicati pentru suferinţă în toate formele ei sufleteşti.

            Ştiţi cum parăseşte lumea asta o libelulă? Tandru, cu delicateţe, simplu. Nu atinge nicicând pământul, contopindu-se cu întreg cerul pe care la adorat toată existenţa ei efemeră. Devine parte din inima naturii. Perfecţiunea se întoarce în punctul de început.

                        Noi oamenii suntem fracţiuni de minute, încrestate în limbajul timpului ce se scurge imperturbabil, implacabil, către un nou început. Este un plus infinit care este înfiorător de ciclic. Şi trebuie să fie în de-a dreptul terifiant să te naşti libelulă de o mie de ori într-o secundă umană şi să părăseşti lumea ta după primul minut eminamente uman. Raţiunea de a exista dincolo de realitatea unei libelule se află în fiecare frântură  dintr-un minut caştigat peste cel acordat de către divinitate.

                        Suntem oameni şi trăim prin imaginea unor libelule. Viata este atât de frumoasă.

SACRUL ŞI PROFANUL

SACRUL ŞI PROFANUL

Cuvintele ce ne sunt aruncate la modul absolut nesimţit ar vrea să spună multe, dar timpul, în imensa lui textură, nu le lasă. Însă, având răspândaci dibaci în ale oratoriei postdecembriste cu moştenire real stalinistă, cuvintele îşi fac simţită prezenţa dincolo de raţiunile noastre asemeni unor unghii încarnate în carnea tăbăcită de prostie a românului de rând.

            În fond, să nu uităm aspectele esenţiale ale românismului postdecembrist. Analfabetismul s-a înrădăcinat cu „ajutor” în intelectualul de tip nou în ideea unui control cvasiabsolut al maselor. Nonsensul şi-a găsit abia acum raţiunea de a exista. Comunismul, nereuşind să distrugă dizidenţa, democraţia cu parfum de securitate a prins aripi într-un ambient perfect. Românaşul de rând dorea să respire liber la fel cum o vacă îşi permite să se balige cu nonşalanţă  în mijlocul oricărei şosele judeţene. Astfel, românaşul de rând a primit ceea ce îşi dorea atât de mult… a primit dreptul la dezinterie verbală cu valenţe de zero la pătrat, a primit dreptul de a crede că poate face ce doreşte atâta timp cât are drept de vot, a primit dreptul să stea umil în patru labe, a primit dreptul să se autobatjocorească.

            Interesant este însă faptul că natura cuvântului „drept” are altă conotaţie pentru bietul român. Cum spune românul asezonat ca imbecil de democraţia atât de larg dăruită lui, acestui biet individ ce a stat 40 de ani într-o cuşcă acoperită de propria lui indiferenţă: Apoi dacă acum ne este greu, lăsăm că trece până la urmă şi ne va fi mai bine.

            Domnilor, această propoziţie musteşte de infantilism. Ne este greu, dar până la urmă ne va fi mai bine… De unde, domnule, atâta bine când nonsensul este tangibil la fiecare pas?! De unde atâta pustiu de bine când în România intelectualii ies pe bandă rulantă din universităţi răsărite din foste agenţii de voiaj?! Îşi doreşte inconştientul ăsta de român să trăiască bine în contextul în care arată atât de bine încât parcă ar fi viu?! Haideti, să fim serioşi măcar o dată la 20 de ani dacă altfel nu mai este posibil, ce spuneţi?! Incompetenţa românească a ajuns la apogeu. Cred că ar cam fi cazul să ne trezim la o realitate general valabilă deoarece treptat, treptat ne mor valorile şi odată cu ei însăşi entitatea noastră naţională se duce în neant. Ajungem la cheremul unui matelot cu antecedente de beţiv să ne impună cultură, să ne extermineze şcoala, să ne scuipe sănătatea, să ne înfiereze dreptul la liberul arbitru utilizând ţâţismele lui de intelectual corigent la limba română. Oameni buni: Ajunge!    

                Ajunge să mai îndurăm umilinţa din partea unor UTC-işti detestaţi atât de acerb în vremea tinereţii lor, care acum au posibilitatea de a se răsfrânge cu duritate nonimaginativă asupra noastră. Ne-am săturat de cocalari, cum ne-am săturat de coşmarul fiecărei zile care nu mai ştii ce îţi aduce. Ne-am săturat să fim scuipaţi în faţă de fiecare analfabet căruia statul îi conferă dreptul de a fura liber cot la cot cu el. Ne-am săturat să fim un popor de robi în propria noastra ţară. Măcar acum - după 20 de ani de absurditate - abandonaţi obtuzitatea indusă de sloganul „Să trăiţi (mai) bine!”.

 Redefiniţi-vă priorităţile în loc să staţi să vă plângeţi de milă la lumina obscură generată de gunoaiele ce ne conduc!

Ne-am săturat să fim loviţi mereu cu televizorul tembel pe acorduri îngălate de guţă, salam şi alte mezeluri. Sunt scârbit de cei 20 de ani în care „ilici” şi cei din pasul 2 au furat inclusiv capacele de la toaletele publice. Mi-e groază la gândul că în 5 ani România va fi un mare coş de gunoi în care Vestul îşi va turna deşertăciunea. Domnilor! România este deja, prin grija voastră, un mare coş de gunoi !

Celor ce conduc pentru buzunarul lor, le pun întrebarea: Când nu va mai fi nimic de furat, ce veţi face? Când tot ce va rămâne va fi un vast deşert, ce ne veţi mai lua?

Aţi topit totul ca nişte lăcuste flămânde şi acum vreţi să ne luaţi aerul din plămâni. Se întoarce Seniorul în pământ de durere şi ruşine că toată suferinţa lui de 17 ani prin lagărele comuniste aţi aruncat-o la gunoi!

Tot sângele scurs, toată suferinţa unor oameni ce au crezut în ţara asta pentru nimic! Pentru ce?! „Ilici”, ai mâinile pline de sânge şi dormi bine, nu?! Nu te bântuie nici o victimă a mineriadei?! Nimic?! Nici un chip de copil ce nu pricepe de ce tati a murit acolo?

Dar morţii de la Timişoara? Unde sunt vinovaţii, „ilici”? Dorm bine mersi cu burta plină. Sunt afacerişti, miliardari, patroni de club.

Te întreb, vă întreb pe voi, aceia care au murit în munţi, la Sighet, Gherla, Poarta Albă, Capul Midia, oamenii ăia cu dinţii smulşi, îngropaţi în marginea canalului Dunăre-Marea Neagră, oamenii ăia nu vă bântuie nopţile?! Se pare că nu. Se pare că de 20 de ani luăm uitarea în braţe şi plecăm capul la fiecare miros fetid de canal şi mergem înainte. Suntem într-o hazna mare de tot, miroase dar ne place mirosul, îl aşteptăm, ne delectăm cu el în speranţa că poate ceva se va schimba. Ce să se schimbe?! Suntem ca nişte morţi programaţi să salutăm mortul de la timonă. Un mare Titanic ce se scufundă cu un cârmaci ce are apa până la genunchi. Trimitem în parlamentul european specii noi apărute în ceaţa postdecembristă: „vadim”, „gigi”, „eba”. Trei personaje care arată Europei unite  nebunia, cretinismul şi piţipoanca de Dâmboviţa. Trei, Doamne, şi toţi trei!.

Domnilor! Pe vremea abuziv împuşcatului, şcoala românească scotea genii pe bandă rulantă. Aţi reuşit să schimbaţi sensul, polaritatea! Acum şcoala scoate cretini pe bandă! Vă întrebaţi de ce?! Ascultaţi-l pe primul elev al ţării! Vă va lămuri el cum se ajunge barosan cu 5 clase.

NOŢIUNI

Cum poţi înţelege absurdul când un om asediaza alt om furându-i individualitatea şi obligându-l să poarte o mască desemnată de el însuşi?! Absurdul nu poate fi înţeles decât în situaţia în care te identifici cu el însuşi. Ceea ce niciodată nu am înţeles, este, de unde oare vine dorinţa aceasta din ce în ce mai acerbă de a transforma superficialitatea într-o artă, de parcă aceasta ar fi plecat dintr-un punct, ca şi centru efectiv al tuturor lucrurilor. Am rămas cu un gust amar, pe  când încercam atingerea ideatică şi de nicăieri a apărut un gândac de bucatarie îmbălsămat în credule imagini luate în sistem copy-paste de pe google şi transformate în idei proprii scuipate efectiv în mediu virtual alb care au surprins  gust  “ chipurile” de artă. Astăzi numai ştim ce să aducem original unei gândiri considerate deja greoaie, drept urmare facem infuzie de morbid, de funebru, în încercarea disperată de a epata, de a ieşi în evidenţă mimând o precocitate juvenilă autentică. Nu există precocitate juvenilă autentică. Există doar miile de maşti cu care toţi ne învelim pentru a nu mai fi atât de anoşti, cenuşii, nebăgati în seamă . Gândacul de bucătarie care mi-a zgâriat raţiunea astăzi, cu inferioritatea s-a unică, era un gândac tânăr, necopt, care dorea să se afirme în ochii mei smulgând cuvintele cu forţa din foile mele imaculate cu o brutalitate nemaintâlnită. Nu înţelegea raţiunea cuvintelor de a se urma unul pe celălalt în mangâierea delicată a unui condei crescut din raţiunea unui strop de gând. Era deja îmbătat de ideea ca îl lăsam să îmi traverseze foaia delicat atinsă de litere. Narcisist din fire şi perfect gol pe dinăuntru încerca să mă definească pe mine folosindu-şi doar antenele pentru a comunica. Nu înţelegea că antenele îi crescuseră tocmai pentru a putea recepta noul său început de drum. L-am scuturat cu dezgust de pe foaie zdrobindu-i întregul sub călcâiul meu stâng. Unii gandaci poate nu merită să fie salvaţi.

                        Nu am înţeles apoi, nevoia imperioasă de a despica cuvintele celuilalt doar din necesitatea de a-ţi asigura primul loc şi premiul întâi. Cum poţi să faci asta când nu a existat niciodata pentru tine locul doi? Te-ai născut direct esenţa, fără să fi fost nicicând rotunjime de gând. Am învăţat însă să accept că neajunsurile pleacă din vechi frustrări care nu au fost acceptate niciodată că există cu adevărat. Şi nu putem fi toţi imaginea celuilalt, cum nu putem să fim rânduri perfecte chiar de prima dată. Suntem oameni şi din start avem primele neajunsuri pe care întotdeauna încercăm să le corectăm având exemplul înaintaşilor noştrii sau pur şi simplu de unii singuri. Drumul petrecut de unul singur, fără a te abate deloc de la calea pe care ţi-ai impus-o singur, te inchide în propriul univers singular limitându-te doar la ceea ce cunoşti prin prisma propriei raţiuni. Tot restul e malefic şi trebuie călcat în picioare. Cadavrele de pildă pot fi un bun subiect de limbaj non-verbal însă în limita iubirii pentru oameni morţi. Nu poţi să ignori gusturile unora pentru moarte. Moartea este doar o încercare de a sări în ochi accidental voit,dar nu letal ca şi acidul sulfuric de pildă. Este o încercare până la urmă de a exprima ceva care deşi morbid a început să prindă printre micile insecte născute în spaţiu crepuscular. Este o noţiune pur şi  simplu ca oricare alta, însă, când totul în jurul nostru este atât de întunecat şi de trist, de ce avem nevoie de durerea şi mai mare a trecerii în nefiinţă? De ce întotdeauna ne îngrămădim să definim lipsa de viaţă când avem minunaţia vieţii în ochii noştrii pur si simplu?!

                        Ne regăsim în faţa unei societaţi descompusă în tristeţe de oameni tineri. Şi atunci care mai este rostul vieţii când ne naştem direct morţi…..

CLIPIT

Cerul se prelinge prin prisma ochilor tăi ca un ocean presărat în fiecare clipit

Care îţi precede uneori zâmbetul ascuns sub pleopele-ţi prea blânde

În cugetare de neînţeles pentru restul ochilor ce ne urmăresc zborul printre cuvinte

Şi a oamenilor care s-au săturat de oameni

Suntem reîntregiţi în virtual de simţire non palpabilă şi totuşi degustăm înţelesul

Fiecărui cuvânt răsărit într-o secundă de nelinişte pură

P.S. de ceva vreme am întâlnit un suflet deosebit printre alte suflete moarte pe care îl iubesc nespus din prisma a ceea ce mă aduce în mijlocul gloatei sângerii de insecte….o iubesc…nespus

         

CERCURI

cerc din cerc precede linia ce uneşte

în unghi mort o rază prăbuşită într-un semicerc

şi finalul are un nou început

într-un plus infinit.

pe când doi îngeri stau sub o frunză tridimensională,

tangentă într-un radical  ridicol,

eu, mă înfrupt din fructul interzis crescut din ochiul tău

într-un minus infinit şi un cerc absurd

uitat în colţ de pleoapă

un suspin.

CEL DINTÂI NĂSCUT

sunt cel dintâi născut

conceput în pântecul tău iubito,

aştept amurgul

cu parfumul său portocaliu,

cu ritmul său petrecut în început de lume,

te petreci în goana mea nebună

ochiul tău degustă ,

răstignit apusul meu de oameni

TIMIDITATE- DESPRE VALOAREA NON-SENSULUI

M-am născut timid. Am crescut la fel de timid în umbra înţelesului tău pentru cei temători de prea-oameni şi rosturi de înţeles. Sunt manifestarea unui abis luminat obtuz de insecte necunoscute mie, sunt diafanul crescut stingher din pleoapa ta delicată, sunt albastrul celui dintâi cer redescoperit pas cu pas.

                        Se prea poate să fiu eu cel dintâi născut, acel ghemotoc de viaţă, conceput în pântec de amurg, fără ştiinţa sinelui tău, mult prea preocupat de travaliul trecerii printre lumi, a noii vieţi, oferită jerfă. Altarul în care o lună amară oferă îmbăiere, celor născuţi la început de crepuscul, când dimineţile se pregătesc să îşi imbrace straiele din stropi de rouă împletite, cu fiecare răgaz de timp mai aproape de acel moment absolut esenţial enunţat in scurgerea generaţiilor. Mi-aş dori să spargem împreună tăcerea asta gravă, cu toată bezna ei, să culegem din doi in doi fluturii, necesari nevoii de aripi. Aripile sunt prelungiri fireşti ale pulsarilor ce rezidă în piepturi, sunt un început de încredere acordată timid, nevoilor noastre de zbor în tandem. De altfel zborul unei fiinţe presupune rostul perechii sale regasită după îndelung de singurătate. Singurătatea este reflexul care îndeamnă fiinţa spre nevoia de avea îndeaproape, respiraţia liniştită a celuilalt. Pentru că, deşi ne naştem singuri, din peşterile noastre de căldură, suntem nişte fiinţe universale care emanează viaţa doar prin intermediul altor fiinţe ca şi noi. Se întâmplă uneori să ne regăsim în consistenţa unui arbore, însă totul se petrece la nivelul absolut ideatic. Carnea are nevoie de carne, pulsarul bate zambind când îşi întâlneşte un egal, iar tot ansamblul acesta de virtuţi corespunde singurei realităţi existente pentru fiecare individ în parte.

                        Gustul pentru ascet, pleacă de la premiza că nimic nu este întâmplător. În fond noi oamenii prea ne-am obişnuit să ne grăbim, în loc să stăm cuminţi şi să ascultăm cum adie vântul în ochii noştrii. Existenţa într-o permanentă viteză, doar din dragostea noastră de a fi ca şi ceilalţi, sau mă rog de a ne încadra în noile curente care prind înţelegere de evoluţionism de la prea mult sacerdotal întipărit în oase, nu este o existentă firească. Astăzi, sufletul aparţine raţiunii de a apăsa o clanţă, rotunjită la nivel metafizic în nimic altceva decât este, pentru ca multă vreme mai târziu să se ajungă tot la nevoia de înţelegere pentru cuget. Fiinţa umană în însăşi esenţa ei a adorat excentricul. Când o mie de generaţii de oameni au despicat sufletul în miliarde de părţi, poate ar fi cazul să aibă parte de aceeşi soartă şi formele fără viaţă, create tot prin influenţă umană. Ori acesta în însăşi esenţa lui, este un veritabil paradox. Şi ştiţi de ce? Pentru că sufletul uman, preţul a sute de mii de generaţii de gânditori, nu au reuşit performanţa să înţeleagă nici măcar un 1 %, dintr-un întreg general valabil. De ceva vreme nu mă mai regăsesc printre cuvinte. Îmi par străine de sens pentru înţelegerea raţiunii mele, pe care de altfel o percep lipsită de preocuparea singulară care îi conferea cel puţin până acum o autentică linişte. Astăzi mă dor urechile de la atâta linişte. Culmea este că ciorovăiala există cu înalt aplomb însă.

                        Ce se întâmplă atunci când vreme de peste 20 de ani se forţează îndobitocirea forţată a unei entităţi culturale, oferindui-se perspectiva unei anumite singularităţi, aceea a libertăţii de a face exact ce doreşte după o perioadă pe care de altfel nu a trăit-o pentru a cunoaşte non-liberalizarea prin care au trecut câteva generaţii veritabile de oameni. Se încearcă, se forţează şi observ că reuşeşte strategia potrivit căreia orice om astăzi care se bate cu pumnul în piept, asemeni unei veritabile gorile alpha şi care uzitează un limbaj redus la puţinul oferit de super libertatea de a face ceea ce vrei într-un micro-univers de sub-urban, să poată fi rostuit la rang de artist. Astăzi o însemnată parte a tineretului nostru, care a citit cu mare greutate prima carte de basme a lui Petre Ispirescu, în jurul vârstei de 18 ani, consideră cu forţa tineretii sale că a agonisit un limbaj literar suficient pentru a-şi permite să strige unui titan să publice poeme ce calcă în picioare întreaga demnitate a hartiei, deoarece monitorul calculatorului personal este deja îngreţoşat de paralelismul pe care este nevoit să îl străbătă.

                        Se prea poate să fim prea timizi cu noi înşine, la fel de bine cum suntem prea delăsători atunci când situaţia în sine are parte de căi din ce în ce mai întortocheate, mai sinuoase. Mai bine preferi să elogiezi un candelabru, decât să deguşti chiar dacă timid, frumuseţea pură a unui zâmbet. Şi cu toate acestea viaţa este atât de frumoasă.